Conform cu respectata cronologie biblică de la Oxford, Avraam s-a născut în anul 1996 î.Hr. şi a intrat în Canaan în 1921 î.Hr. Sem a trăit încă mulţi ani după ce s-a născut Avraam, dar se pare că Avraam a fost cel mai proeminent închinător la Dumnezeu din generaţia mai tânără a acelei vremi. Istoria iudaică ne spune despre credincioşia lui chiar din copilărie faţă de Dumnezeul care a creat luna, încercând să-l ajute pe tatăl său, Terah, care continua să se închine la lună în oraşul „Ur din Haldeea.” De fapt, spune istoria iudaică, Avraam, ca monoteist, a devenit nepopular în Ur, încât chemarea pe care i-a adresat-o Dumnezeu de a pleca a coincis cu alungarea lui de către locuitorii oraşului. Dacă până şi Terah era idolatru în ciuda faptului că Sem trăia undeva, şi dacă vârsta l-a împiedicat pe Sem să fie un „evanghelist” agresiv al vremii sale, se pare că Avraam a fost într-adevăr singurul martor al generaţiei sale.

Avraam este foarte important! Dacă el ar fi dat greş în oferirea mărturiei, oare cunoaşterea lui Dumnezeu şi a planului Său de mântuire ar fi dispărut din lume? Chiar şi numai gândul îţi dă fiori. Isus şi apostolii au vorbit despre Avraam ca „tată” al tuturor celor care cred. El a fost exemplul lumii despre ce înseamnă să crezi în Dumnezeu. Evanghelia îndreptăţirii prin credinţă trăieşte sau moare odată cu Avraam.

Raportul biblic despre Avraam nu este o hagiografie referitoare la păcatele şi greşelile lui. Minciunelele lui faţă de faraonul Egiptului despre Sara, soţia lui, ca fiind „sora” lui, şi eşecul similar al credinţei lui în privinţa lui Abimelec (pricepea mai greu?) – toate acestea sunt spuse pe faţă. Acesta nu este un început prea strălucit al vieţii de credinţă pentru „tatăl” lumii.

Apoi demonstrează vechiul legământ cu jumătate de credinţă (ceea ce sfârşeşte în legalism), în încercarea lui de a-L ajuta pe Dumnezeu să-Şi împlinească făgăduinţa extraordinară că îl va face „tatăl multor neamuri,” sugerându-I lui Dumnezeu să-l facă pe Eliezer, slujitorul lui de încredere, moştenitorul său legal. Dumnezeu a refuzat în mod clar acest efort jalnic făcut în spiritul vechiului legământ pentru a-L ajuta. Nu, spune Dumnezeu; „cel ce va ieşi din trupul tău va fi moştenitorul tău” (Gen. 15:2-4; KJV).

Dar Avraam tot nu înţelege. El se împiedică şi se clatină din nou în necredinţă. „Trupul tău” înseamnă cu Sara, soţia lui, pentru că în Eden Dumnezeu spusese că bărbatul şi soţia vor fi „un singur trup.” Nimeni nu trebuia să intervină în intimitatea acelui „trup.” Dar Sara este un pachet de necredinţă specifică vechiului legământ; ea Îl învinovăţeşte cu amărăciune pe Dumnezeu pentru nereuşita ei de a rămâne însărcinată (16:2). Şi apare cu ideea strălucită (populară printre naţiunile înconjurătoare) de a o adopta pe roaba sa Agar şi de a face din copilul lui Agar copilul ei, ajutându-L din nou pe Dumnezeu să rezolve problema. Dacă Avraam trebuie să fie „tatăl tuturor celor care cred,” credinţa autentică trebuia să aibă ceva discernământ în a recunoaşte falsitatea acestei aşa-zise „credinţe.” Dar el se aruncă cu capul înainte în această capcană.

Totuşi, Dumnezeu îl făcuse deja „tatăl multor neamuri,” „[cheamând] lucrurile care nu sunt, ca şi cum ar fi” (Rom. 4:17), astfel că Dumnezeu este prins la mijloc în această gafă. El i-a făgăduit lui Avraam că îi va binecuvânta urmaşii, iar Ismael este unul dintre ei, deşi nu „copilul făgăduinţei” aşa cum urma să fie Isaac; dar Dumnezeu trebuie să-l binecuvânteze şi pe el. (De aici grozăviile care au loc ca urmare a urii şi luptei din Orientul Mijlociu, în special între palestinieni şi israeliţi. Bietul Avraam! Ochii tăi vor vărsa râuri de lacrimi la judecata finală, chiar dacă tu personal vei fi mântuit.)

Cineva mi-a scris recent spunând lucruri frumoase despre Agar; ea nu a avut nicio vină în ceea ce s-a întâmplat. Era doar o roabă şi nu avea niciun cuvânt de spus. Există nobleţe în caracterul ei şi ea a crezut în Dumnezeu. Fiul ei trebuia fără îndoială să fie „binecuvântat.”

Dar Avraam a ajuns în strâmtorare; el a fost deja „declarat” înaintea lumii şi a universului „tatăl multor neamuri” în credinţă, şi trebuie să fie la înălţimea reputaţiei divine, altfel Dumnezeu este pus în încurcătură. Dacă el eşuează total şi deplin în final, Însuşi Dumnezeu va fi dezonorat. Altcineva mi-a scris recent plângându-se că a fost un gest crud şi nedrept din partea lui Dumnezeu acela de a-l supune pe Avraam la acel test final al credinţei sale atunci când avea 120 de ani şi i s-a poruncit să îl jertfească pe Isaac, „singurul [Său] fiu” (Gen. 22:1, 2). Avraam ar fi trebuit să conteste această poruncă a lui Dumnezeu, sugerează autorul scrisorii, pentru că El condamnase întotdeauna acest obicei barbar, păgân.

Gândiţi-vă un moment; dacă Avraam ar fi refuzat, ar fi dovedit că Dumnezeu greşea. Nu putem spune că Dumnezeu era mândru, dar El Şi-a riscat reputaţia cu Avraam, şi la fel şi planul de mântuire. El le riscase deja şi cu Iov, despre care Satana declarase că în mod sigur Îl „va blestema în faţă” pe Dumnezeu dacă El îi va permite lui Satana să îl tortureze suficient (convenţiile de la Geneva nu s-au aplicat; Iov 1:11). Dar Iov a trecut testul; acum Avraam reprezintă o altă categorie de risc. Şi el trebuie să sufere testul chinuitor, altfel întreaga poveste se va termina rău.

Şi Avraam trece testul; prin aceasta „a văzut [ziua lui Hristos] şi s-a bucurat” (Ioan 8:56). El ştia ceea ce fiecare dintre noi, muritorii, putem învăţa – ce a însemnat pentru Tatăl să-L dea pe singurul Său Fiu pentru veşnicie, pentru noi; nu a fost doar un împrumut de 33+ de ani. El L-a dat ororilor iadului. Avraam a gustat puţin din acea dragoste care se jertfeşte.

Avraam confirmă în final credinţa lui Dumnezeu în omenire. Putem birui! Dumnezeu va avea un popor, 144.000 la număr, toţi numai „avraami” care au biruit aşa cum a biruit el (Apoc. 3:20; 14:1-5). Toţi vor intra în Noul Ierusalim printr-una din porţile urmaşilor lui Avraam.

Studiul nostru se referă la naşterea lui Isaac ca la „triumful credinţei.” Sara şi Avraam erau într-adevăr „un singur trup” ca soţ şi soţie. Dar ei erau una şi în necredinţa lor specifică vechiului legământ, biruind în final din nou împreună. Avraam râde ironic la auzul făgăduinţei lui Dumnezeu, într-o necredinţă păcătoasă (Gen. 17:17); apoi, când Hristos făgăduieşte în auzul ei, când se afla în cort, că „după împlinirea vremii” (9 luni) ea, Sara, va naşte un fiu, ea a râs cu necredinţă, ironic, frivol. Dar ca soţie a lui Avraam, tatăl celor care cred, şi ea trebuia să devină „mama unor neamuri” (17:16).

Ea avea nevoie de o mustrare usturătoare de la Oaspete, Hristos, pentru că a minţit în prezenţa Sa (18:15), pentru a putea înţelege natura fatală a necredinţei sale amare. Evrei 11:11 oferă veriga care lipseşte din Geneza: ea s-a pocăit, şi „prin credinţă.... a primit putere să zămislească....” şi să nască pe Isaac. S-a râs şi atunci când s-a născut copilul, dar râsul a fost stins de lacrimi de pocăinţă de ambele părţi, pentru deceniile grele de necredinţă vechi testamentară.

În final, studiul nostru vorbeşte despre frumoasa istorisire din capiltolul 24. Au existat şapte paşi pentru căsătoria fericită a lui Isaac:

1.      Să alegi un credincios [credincioasă] (vers. 3).

2.      Să-L laşi pe Domnul să trimită pe „îngerul Său înaintea ta” (vers. 7).

3.      Să te rogi pentru îndrumare înainte de a face un pas (vers. 12).

4.      Să crezi că Domnul deja ţi-a „pregătit” pe cineva, în dragostea Sa (vers. 14).

5.      Să fiţi virgini amândoi (vers. 16).

6.      Să fiţi siguri că viitorii socri se lasă conduşi de Domnul (vers. 50).

7.      Să vă bucuraţi de dragoste trainică în căsnicia voastră (vers. 67).

Studiul nostru de la Şcoala de Sabat pune accent pe ideea că „nelegiuirea nu se răsplăteşte, dar ascultarea da.” Domnul doreşte să creştem în conceptul că credinţa şi ascultarea Îi aduc onoare lui Hristos, o motivaţie care depăşeşte preocuparea noastră egocentrică. Acesta a fost apelul principal care a caracterizat solia 1888 pe care „Domnul, în marea Sa îndurare, ne-a trimis-o” cu mult timp în urmă, şi care aşteaptă în continuare să fie primită şi înţeleasă. Slavă Domnului – mai putem învăţa şi mai putem birui.