Trebuie să fie lucrarea Domnului faptul că noi parcurgem acest studiu al Şcolii de Sabat chiar în weekend-ul acesta – zilele cu cea mai mare rată a vânzărilor în America, după Ziua Recunoştinţei. Abia aşteptăm să terminăm cu Ziua Recunoştinţei ca să ne afundăm în orgia Crăciunului, care a reuşit să o depăşească pe cea de Halloween.

Acum ni se prezintă, în timpul zaiafetului cumpărăturilor (în bunătatea Domnului), povestea Sodomei şi a Gomorei. Motiv de trezire.

Isus este preocupat pentru noi; sărbătorile păgâne sălbatice care au loc cu ocazia solstiţiului de iarnă umbresc amintirea faptului că trăim în Ziua cosmică a Ispăşirii. (Unele biserici nu mai prididesc cu împodobirea şi petrecerile de Crăciun.) Isus ne reaminteşte că „ce s-a întâmplat în zilele lui Lot, se va întâmpla aidoma: oamenii mâncau [desfătarea cu ocazia Zilei Recunoştinţei], beau, cumpărau, vindeau, sădeau, zideau [toate activităţile nevinovate de tipul: „lucraţi până la venirea Lui”]; dar, în ziua când.... a plouat foc.... din cer.... Tot aşa va fi şi în ziua când Se va arăta Fiul omului” (Luca 17:26-30).

Studiul nostru îi permite lui Ellen White să spună câteva cuvinte. Ea „ne” pune la un loc cu semenii noştri din lume (observaţi cuvintele scrise cu italice): „Lumea s-a predat într-o mare măsură îngăduinţei poftei; şi dispoziţia de a urma obiceiurile lumii ne va aduce sub robia obiceiurilor pervertite – obiceiuri care ne vor face să ne asemănăm din ce în ce mai mult cu locuitorii condamnaţi ai Sodomei. M-am mirat că locuitorii pământului nu au fost nimiciţi la fel ca oamenii din Sodoma şi Gomora” (ultima pagină a studiului 8; Billy Graham a spus în public acelaşi lucru în urmă cu câţiva ani).

Am putea spune că membrii familiei lui Lot erau „adventiştii de ziua a şaptea” ai acelor zile; analogia este bună. Lot era fiul lui Haran, fratele lui Avraam (care, să zicem, era Conferinţa Generală de atunci); Lot era „biserica” stabilită ca agenţie misionară în marile zone urbane ale vremii, Sodoma şi Gomora. El gândea despre sine la fel cum gândim şi noi urmând „schiţa” din cartea Evangelism, pentru că îşi înţelegea datoria; i-ar fi putut foarte bine spune unchiului Avraam: „Tu evanghelizezi Canaanul; eu voi envangheliza marile oraşe din valea Iordanului; roagă-te pentru noi căci vom merge acolo ca misionari ca să câştigăm suflete.” Unchiul A s-a rugat; el chiar I s-a rugat lui Hristos, personal şi direct, implorându-L să cruţe cetăţile nelegiuite dacă „se vor găsi în ea numai zece oameni” împăcaţi cu Dumnezeu (Gen. 18:32). Dar „numai Lot, care era foarte întristat de viaţa destrăbălată a acestor stricaţi [ca actorii TV din zilele noastre]; ....neprihănitul acesta, care locuia în mijlocul lor” (2 Petru 2:7, 8), nu a avut succes în acţiunea lui misionară. Atunci când a avut loc testul, Lot nu a găsit niciun rod al străduinţelor sale. Motiv de trezire!

Nu este nimic în neregulă cu cartea Evangelism; dar printr-o citire atentă descoperim că activitatea misionară nu este suficient de bună – trebuie să existe o înţelegere clară a acelei „evanghelii veşnice” care urmează să fie predicată în marile oraşe. Pavel spune că „Dumnezeu.... a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună” (Gal. 3:8) dar nu spune dacă Lot a înţeles-o. Lot a fost hipnotizat de ocaziile de a face bani care existau în acele cetăţi prospere. Dacă Avraam i-a putut plăti zecime lui Melhisedec, şi Lot ar fi putut; el ar fi contribuit la „biserica” din vremea sa  plătind o zecime de acolo de unde existau mai mulţi bani.

 

„Tatăl celor credincioşi” a trebuit să înveţe să creadă!

La fel şi soţia lui, Sara. Studiul recunoaşte faptul că ceea ce au făcut ei amândoi în legătură cu Agar a fost greşit, totuşi încearcă să înţeleagă cum ar fi putut ajunge ei la concluzia că aceasta era voinţa lui Dumnezeu. O problemă complexă cu care ne confruntăm deseori – cum să înţelegi ce este corect atunci când ai putea foarte simplu să te eschivezi de la datorie. Dar gândindu-ne la agonia teribilă care a urmat în toate aceste milenii după acest act de necredinţă din partea lor (inclusiv conflictul dintre Israel şi Palestina), gestul lor de a o invita pe Agar în intimitatea căsniciei lor a fost mereu sută la sută greşit. Atunci când Dumnezeu i-a făgăduit lui Avram că va fi „tatăl multor neamuri,” această făgăduinţă se referea la el şi la soţia lui, Sara, pentru că Dumnezeu a făcut ca cei doi să devină „unul,” şi nu a încetat niciodată să îi considere unul.

Chiar dacă în acel moment Dumnezeu nu a menţionat-o în mod special pe Sara, în Geneza 17:19 El a clarificat lucrurile spunând: „Cu adevărat nevastă-ta, Sara, îţi va naşte un fiu,” „cu toată vârsta ei trecută” (Evr. 11:11). Sara a fost mereu soţia lui în ochii lui Dumnezeu, pentru că Maleahi ne spune că „nevasta din tinereţea ta” rămâne mereu nevasta ta (vezi Mal. 2:14-16).

Asigurarea tăcută a Domnului că îi va da lui Avraam un fiu prin Sara era un exemplu despre modul preferat al Domnului de a lucra: El „cheamă lucrurile care nu sunt, ca şi cum ar fi” (Rom. 4:17). Experienţa Sarei de maturizare de la necredinţă la credinţă este mereu un exemplu despre cum lucrează noul legământ. Ea era plină de amărăciune; zeci de ani de dezamăgire îşi lăsaseră amprenta pe sufletul ei. Ea dădea vina pe Dumnezeu pentru sterilitatea ei (Gen. 16:2). A luat în râs ceea ce a spus Vizitatorul divin, şi anume că „la anul, pe vremea aceasta” (peste nouă luni) va da naştere unui fiu (18:10, 12).

Amara nefericire se observă în asprimea cu care a tratat-o pe biata Agar după ce s-a născut Ismael (vers. 5, 6). Dar Evrei ne spune că la un moment dat a experimentat o convertire sinceră; „prin credinţă.... a primit putere să zămislească” (11:11), credinţa fiind înţeleasă în sensul ei nou testamentar ca un răspuns de apreciere din inimă faţă de dragostea lui Hristos. Necredinţa ei amară o afectase din punct de vedere fiziologic; factorii tainici care guvernează aparatul reproducător fuseseră blocaţi de această necredinţă amară a sufletului; atunci când s-a pocăit şi inima i s-a înmuiat, a avut loc o schimbare în trupul ei. (Este un lucru cunoscut faptul că deseori atunci când o femeie este sterilă, adoptarea de către cuplu a unui copil deblochează instinctele ei materne de iubire, ceea ce permite o sarcină care mai înainte era imposibilă.)

Lecţia pe care Domnul dorea ca ea să o înveţe este o lecţie de care avem şi noi nevoie: „Este oare ceva prea greu pentru Domnul?” (18:14). Studiul nostru nu se concentrează asupra practicii ginecologice de astăzi; ne confruntăm cu o lume înstrăinată de Dumnezeu, care „piere din lipsă de cunoştinţă” (Osea 4:6). Cum să le oferim „cunoştinţa” de care au nevoie dar căreia i se împotrivesc – aceasta este problema veacurilor. Darul pocăinţei de care biserica mondială are nevoie cu disperare astfel încât Cerul să declanşeze cincizecimea pare pentru noi la fel de greu de realizat ca şi sarcina în cazul bătrânei Sara; dar problemele bisericii mondiale nu sunt prea „grele” pentru Domnul.

Sara este eroina noastră la fel cum Avraam este „tatăl nostru.” Noi suntem chemaţi să ne identificăm cu El; acum haideţi să ne identificăm cu ea şi să i ne alăturăm în a permite ca inimile noastre să fie înmuiate.