După ce am parcurs studiul
Şcolii de Sabat despre cum a creat Dumnezeu o lume
perfectă, o femeie mi-a adresat o întrebare dureroasă:
„De ce au păcătuit Adam şi Eva? Dacă condiţiile erau aşa
de bune pentru ei şi totuşi au căzut în păcat, ce
speranţă există pentru mine?”
Am ajuns cu studiul nostru
din Geneza la cea de-a treia povestire (după păcătuirea
lui Adam şi a Evei, omorârea lui Abel de către Cain,
acum potopul), tema fiind aceeaşi: Dumnezeu oferă
binecuvântări, omenirea se răzvrăteşte, omul suportă
consecinţele. Aceasta înseamnă că păcatul era
inevitabil? Pentru această femeie, pornind de la dovezi
ce par evidente, aşa stau lucrurile, şi aceasta este
extrem de descurajator. Cum putem reacţiona vizavi de
„logica” aceea care spune că suntem păcătoşi, aparent
condamnaţi la o continuă păcătuire? Că o astfel de
situaţie va face ca Dumnezeu nu doar să ne considere
păcătoşi pe baza faptelor noastre „inevitabile,” ci
chiar să-i nimicească pe toţi păcătoşii nepocăiţi, aşa
cum a făcut la potop – aceasta este o veste rea.
Ispita este definită în
Iacov 1:14, 15: „Ci fiecare este ispitit, când este
atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a
zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată
făptuit, aduce moartea.” Pofta are două feţe, prin
faptul că este controlată de libera noastră alegere,
fără de care nu am fi decât nişte roboţi. Atunci când
Adam şi Eva au cedat ispitei, ei au cedat propriilor lor
pofte, care erau împotriva voinţei lui Dumnezeu. Ceea ce
face ca păcatul lor să fie aşa de greu de imaginat
pentru noi este că Tatăl nostru ceresc făcuse totul
pentru ei. El crease grădina, le asigurase tot ce aveau
nevoie, şi îi avertizase în legătură cu vulnerabilitatea
lor. Îşi exprimase dragostea pentru ei prin tot ceea ce
făcuse pentru ei. Cu toate dovezile dragostei Sale, cum
au putut să se răzvrătească?
Atunci când nu înţelegem
vestea bună, este foarte simplu să ajungem la aceeaşi
concluzie şi descurajare ca femeia care mi-a adresat
întrebarea. Vestea bună pe care deseori o trecem cu
vederea sau pe care pur şi simplu nu o putem crede este
că Dumnezeu a fost alături în toate situaţiile! Fie că a
fost vorba de Adam şi Eva în grădină, de Cain sau de
omenire înainte de potop, Dumnezeu a depus toate
eforturile ca să-i împiedice să păcătuiască! În fiecare
situaţie, El a fost prezent pentru a-i încuraja şi a le
da putere celor ispitiţi. Nu era deloc nevoie ca ei să
cadă în păcat; ei singuri au ales să facă acest lucru,
dar situaţia nu era inevitabilă. După ce Adam şi Eva au
păcătuit, şi atunci când Cain şi-a ucis fratele,
Dumnezeu era acolo! Nu este aceasta o veste bună?
Iertarea nu înseamnă doar
să ne pară rău pentru ceea ce am făcut şi să ni se spună
că am fost iertaţi. Ea include o împăcare şi o
restaurare deplină, ceea ce este posibil doar prin
descoperirea dragostei lui Dumnezeu faţă de noi. Aceasta
ne va duce înapoi la El, liniştindu-ne temerile prin
oferirea de dovezi în favoarea faptului că: (a) nu
suntem fără speranţă, (b) în ciuda a ceea ce am făcut
putem fi mântuiţi, şi (c) El poate să „[ne] păzească de
orice cădere şi să [ne] facă să [ne înfăţişăm] fără
prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale” (Iuda
24).
Punctul (c) este cel care
ne „roade” credinţa. Creştinii înţeleg că Dumnezeu vrea
să ne mântuiască; Hristos a murit pentru noi pe cruce.
Dar teama este legată de faptul că noi vom continua să
facem acele lucruri care ridică o barieră între noi şi
Dumnezeu, determinându-L ca într-o zi să renunţe la noi.
Teama se bazează pe o înţelegere greşită a dragostei
Sale. Ea se naşte dintr-un egoism adânc înrădăcinat.
Dumnezeu a făcut un lucru
minunat atunci când a ridicat o biserică ce putea spune
lumii că Isus, ca Mare Preot al nostru, lucrează nu doar
ca să ne declare neprihăniţi, ci să ne facă ascultători
de legea Sa prin curăţirea de păcat a inimilor noastre.
El dezvoltă caracterele noastre (neprihănirea) prin
credinţa în puterea Lui asupra păcatului. Astfel „eul”
este dat la o parte din drum iar teama este risipită.
Este reconfortant faptul că Tatăl nostru a considerat
necesar să trimită o solie de mare speranţă prin solii
Săi, E.J. Waggoner şi A.T. Jones, care au pus accentul
pe un Mântuitor aflat foarte aproape, nu departe.
Această solie a arătat clar natura făgăduinţelor lui
Dumnezeu şi viaţa de credinţă care se găsea în acele
făgăduinţe (legământul cel veşnic) astfel ca noi să nu
trăim dominaţi de teama că nu am făcut tot ce era
necesar pentru a fi mântuiţi.
V-aţi putea întreba ce
legătură are aceasta cu potopul. Legătura este
următoarea: Isus a spus că în ultimele zile va fi ca în
vremea lui Noe. Dacă noi punem sub semnul îndoielii
şansa de eliberare din păcat din cauza faptului că nu
reuşim să renunţăm la calea păcatului şi a răzvrătirii,
atunci imaginaţi-vă ce însemna să trăieşti în zilele lui
Noe, ştiind exact ce avea să se întâmple; corabia va fi
construită, animalele se vor urca la bord, uşa se va
închide, iar ploaia şi potopul vor avea loc. Noi nu vom
fi în corabie pentru că ne-am convins că nu merităm să
fim acolo. Rapoartele despre căderea omului din Geneza
3-11 nu ne sunt transmise pentru a ne descuraja. Ele ne
vorbesc despre eşecurile noastre, dar şi despre refuzul
lui Dumnezeu de a renunţa la noi. Această solie este
repetată la nesfârşit în Biblie, cum ar fi de exemplu în
Rom. 8:31-39:
„Deci, ce vom zice noi în
faţa tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru
noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruţat
nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum
nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate
lucrurile? Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui
Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socoteşte
neprihăniţi! Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai
mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi
mijloceşte pentru noi! Cine ne va despărţi pe noi de
dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea sau
prigonirea sau foametea sau lipsa de îmbrăcăminte sau
primejdia sau sabia? .... Totuşi în toate aceste lucruri
noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care
ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea,
nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici
puterile, nici lucrurile de acum, nici cele
viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă
făptură (Sau: zidire), nu vor fi în stare să ne despartă
de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos,
Domnul nostru.”
Comparaţi acest adevăr cu
ceea ce s-a întâmplat în mijlocul acelora care nu au
intrat în corabie: „Mânia lui Dumnezeu se descopere din
cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi
împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăbuşă
adevărul în nelegiuirea lor. Fiindcă ce se poate
cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci
le-a fost arătat de Dumnezeu. .... De aceea, Dumnezeu
i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor
lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; căci au
schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit
şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care
este binecuvântat în veci! Amin” (Rom. 1:18-25).
Observaţi procesul prin
care păcătoşii L-au determinat pe Dumnezeu să renunţe la
ei. Chiar şi atunci când Îl cunoşteau pe Dumnezeu, ei au
refuzat să Îl onoreze ca Dumnezeu. Esenţa problemei stă
în cunoaşterea lui Dumnezeu aşa cum este El. Aceasta
este linia despărţitoare între cei mântuiţi şi cei
pierduţi. Dar observaţi şi faptul că acţiunea de
cunoaştere a lui Dumnezeu este lucrarea Lui şi că cei
pierduţi vor fi aceia care resping această cunoaştere a
lui Dumnezeu. Fie ca „logica” lui Satana despre teama
noastră de a nu birui niciodată păcatul în Hristos să
fie demolată pentru totdeauna.
