Mulţi cred că ideea unei „judecăţi de cercetare” sau preadvente induce frică. În special tinerii se feresc de această învăţătură; această frică a umbrit biserica multe zeci de ani.

Dar dacă frica ne umbreşte inimile, ca adventişti de ziua a şaptea, înseamnă că ne lipseşte ceva. Cineva ne-a jefuit de hrana spirituală oferită de Dumnezeu, dacă frica domină gândirea noastră despre judecata preadventă, pentru că Ioan spune că „dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa” (1 Ioan 4:18). Dacă frica este încă acolo, atunci lipseşte o înţelegere corectă a evangheliei! Ar fi fost imposibil ca o astfel de teamă să-i cuprindă pe tinerii noştri în secolul 21 dacă „noi” am fi acceptat „foarte preţioasa solie” în perioada 1888 şi de atunci încoace. Un concept special, agape (dragostea), este conceptul de bază al soliei, şi această agape este cea care „izgoneşte frica.”

Soluţia la problema fricii în judecata preadventă este descoperirea adevăratului Hristos care a venit „într-o fire asemănătoare cu a păcatului, şi din pricina păcatului, a osândit păcatul în firea pământească” (Rom. 8:3, KJV). Care este adevărul eliberator? Acesta: „Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie” (Evr. 4:15, 16).

Ce înseamnă aceasta? Pe toată perioada judecăţii când noi gândim, în mod firesc, că trebuie să ne fie frică, El ne oferă „îndurare şi... har, ca să fim ajutaţi”! Dacă înţelegem această idee a apropierii Mântuitorului care a venit la noi prin solia 1888, rezultatul este că prin credinţă vom umbla în mijlocul îngerilor chiar în prezenţa Tatălui fără să ne temem! Ei se vor da la o parte din calea noastră, pentru că ei sunt slujitori; noi facem parte din familie! Am fost înfiaţi (Efes. 1:5)!

Vestea bună despre această apropiere devine neîncetat din ce în ce mai bună: „Astfel, deci, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia, care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor” (Evr. 2:14, 15). Este tragic dacă „toată viaţa lor” înseamnă chiar din momentul în care au fost botezaţi în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea! (În paranteză fie spus, cuvântul grecesc tradus prin „să nimicească” este tradus mai bine prin „să paralizeze.”) Sincer, nu putem spune că Satana a fost „nimicit” atunci când Isus a murit pe cruce; dar în mod sigur el a fost paralizat (verbul grecesc înseamnă „a anula”) pentru toţi aceia care cred şi apreciază ceea ce a realizat Hristos – nu doar ceea ce a dorit El să realizeze. El ESTE „Mântuitorul lumii,” nu doar doreşte să fie (Ioan 4:42)! Dar, desigur, El poate fi respins. Avem libertatea de alegere. Şi dacă în final cineva va fi pierdut, acesta va fi motivul.

De aceea, în toată această perioadă a judecăţii preadvente (care a început în 1844), Marele nostru Preot a dorit şi doreşte să-Şi „sigileze” poporul, încercând să le dea prin „Ilie” solia specială care „întoarce inimile” către unitate atât cu Dumnezeu, cât şi unii cu ceilalţi.

 

Studiul nostru vorbeşte despre „curăţirea sanctuarului (ceresc)”

Este foarte smplu: „cărţile de judecată” vor fi automat „curăţite” de toate păcatele poporului lui Dumnezeu atunci când inimile lor vor fi curăţite!

Şi inimile lor vor fi curăţite atunci când vor înţelege şi vor aprecia cât de mult L-a costat pe Fiul lui Dumnezeu să sufere moartea a doua pe cruce. O contribuţie deosebită a adventiştilor de ziua a şaptea este solia care spune că Hristos a suferit echivalentul morţii a doua pe care trebuia să o suferim noi, moartea prin care a renunţat la orice speranţă de înviere (vezi Hristos, Lumina lumii, pag. 753); aceasta este adevărata plată a păcatului (Rom. 6:23). Nicio altă biserică creştină nu deţine acest adevăr! Oamenii sunt buni, şi mulţi dintre ei sunt cu mult mai credincioşi luminii pe care o au decât suntem noi luminii pe care o avem – ei doar nu au văzut această lumină. Puterea constă în caracterul real al dragostei agape – care nu poate fi înţeleasă atâta timp cât nemurirea sufletului ocupă loc în inimă şi în minte.

„Dragostea fără egal a lui Hristos, prin intermediul Duhului Sfânt, va aduce convingere şi schimbare în inima împietrită” (Hristos, neprihănirea noastră, pag. 61). „Inimi împietrite” se găsesc peste tot în lume, în toate culturile şi, da, în toate bisericile. Oamenii lumeşti care trăiesc în acest secol au nevoie de aceeaşi solie pe care Domnul le-a trimis-o păgânilor în primul secol – „Hristos şi.... El răstignit” (1 Cor. 2:1, 2). Această vestire va stârni gândirea omului modern şi va pătrunde dincolo de zidurile care i-au încarcerat inima lumească.

Va fi o unire a inimilor îndelug aşteptată – Hristos şi poporul Său – biserica Lui. Unirea va fi la fel de strânsă ca aceea dintre o mireasă şi soţul ei (Apoc. 19:7, 8). Nu vom putea egala sau dubla niciodată jertfa lui Hristos, dar o vom putea aprecia. Judecata preadventă care îi înspăimântă aşa de tare pe mulţi se transformă într-o bucurie asemănătoare cu cea produsă de o nuntă! „Să ne bucurăm şi să ne veselim” este strigătul acelora care îşi deschid inimile în faţa „foarte preţioasei solii” despre harul care s-a înmulţit şi mai mult. Acesta este adevărul pe care Duhul Sfânt a încercat să-l imprime în inimile noastre în aceste ultime decenii mult prea numeroase!

Dar, vă rog, amintiţi-vă: acesta nu este „har ieftin.” Un har care s-a înmulţit aşa de mult îl motivează pe credincios la un devotament neobosit, la o ascultare deplină de legea lui Dumnezeu (nu din frică, ci cu bucurie), la o împăcare definitivă cu El. 

Să încetăm să ne mai împotrivim harului Său!