Autorul/Editorul studiului nostru a explicat foarte bine “principiul zi-an.” Nu este nevoie să îl repetăm. Mulţumiri fie aduse Domnului, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, în cel de-al treilea secol al nostru (din 1844 până în prezent), a fost binecuvântată astfel că astăzi aceia care parcurg studiile actuale de la Şcoala de Sabat formează o denominaţiune destul de mare în întreaga lume.

După cunoştinţele mele, până în prezent noi suntem singura denominaţiune care susţine principiul înţelegerii profeţiilor cu privire la timp din Daniel şi Apocalipsa sub forma „o zi = un an.” Totuşi, cărturari studioşi au recunoscut de secole adevărul acestui principiu. Descendenţii lor de astăzi au abandonat adevărul pe care strămoşii lor l-au înţeles.

Semnificaţia „principiului zi-an” ne spune câteva lucruri:

a. Domnul, Dumnezeul veşniciei, Cel Îmbătrânit de zile, S-a umilit pentru a veni în „timp” şi pentru a-l împărţi cu noi.

b. Timpul a fost pus deoparte cu scopul special de se a trata problema păcatului care se înrădăcinase în inimile omeneşti.

c. Dumnezeu doreşte ca problema păcatului în cadrul „marii lupte dintre Hristos şi Satana” să fie rezolvată într-o anumită perioadă de timp. Nu este în intenţia cerului ca problema să continue la nesfârşit, de-a lungul mai multor secole sau chiar în veşnicie.

d. Începerea zilei cosmice a ispăşirii este începutul acelei perioade finale de timp pe parcursul căreia marea luptă se va încheia cu biruinţa „Mielului.”

e. Războaiele, veştile de războaie şi diversele tulburări nu trebuie să abată atenţia poporului lui Dumnezeu de la lucrarea pe care Marele Preot al lumii S-a angajat să o realizeze în inimile poporului Său.

f. Perioada specială dinainte de „ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată,” este perioada în care Cerul a promis că ni-l va trimie pe „prorocul Ilie,” care va „întoarce inimile.” În acele inimi Îşi realizează Marele Preot lucrarea Sa finală de ispăşire, sau împăcare cu Dumnezeu şi unii cu ceilalţi.

g. Această lucrare se desfăşoară mai departe, chiar în timp ce scriem şi citim.

h. Este posibil ca ea să aibă loc în „inimile din jurul nostru” iar noi nici să nu avem habar. Acesta este un alt mod de a vorbi despre experienţa „zguduitoare” care are loc în acelaşi timp.

i. Profeţiile lui Dumnezeu cu privire la timp aflate în Daniel şi Apocalipsa nu sunt predestinări ale momentului în care ar trebui să se întâmple un lucru sau altul în urma unui decret divin; ele reprezintă preştiinţa infinită a lui Dumnezeu de care omenirea are nevoie în această perioadă pentru a putea învăţa diferite lecţii care devin „adevăr prezent” în aceste zile de pe urmă.

j. Acum, în sfârşit, după şase mii de ani, a venit vremea când omenirea poate înţelege ce doreşte Marele Preot să realizeze prin pregătirea unui popor format din toate rasele, limbile, culturile, ca să fie luat la cer la venirea lui Isus.

k. În bunătatea Sa, Dumnezeu a „trimis” poporului Său în 1888 o solie care, dacă ar fi fost acceptată şi apreciată, ar fi realizat această lucrare în generaţia aceea (vezi 1893 General Conference Bulletin, pag. 419).

Astfel, vremea marii „zile” a ispăşirii pe care a stabilit-o Dumnezeu (1844, la sfârşitul profeţiei celor 2300 de ani) este atunci când omenirea (adică poporul ale cărui inimi sunt atente la descoperirea divină) este pregătită să aprecieze adevărurile asociate cu sfârşitul timpului. (Acestea nu ar fi putut fi înţelese mai devreme!) De aici apariţia lui William Miller şi mişcarea 1844. Marea masă a acelora care au acceptat la început „prima” şi „a doua solie îngerească” şi-au părăsit credinţa atunci când a venit Marea Dezamăgire; dar până la urmă Domnul a avut o „rămăşiţă” pregătită ca să reziste în timpul ei şi ca să se ridice pentru a-L urma pe Marele Preot prin credinţă atunci când El a părăsit prima încăpere şi Şi-a început lucrarea în cea de-a doua încăpere (vezi Experienţe şi viziuni, pag. 254).

Luther, Calvin şi Wesley nu puteau fi pregătiţi pentru aceasta în zilele lor. De aceea marea „doctrină a îndreptăţirii prin credinţă” pe care Luther a înţeles-o aşa de „clar” în zilele lui nu putea fi suficient de clară pentru perioada de după 1844. 

După 1844, intenţia Domnului este ca adevărul îndreptăţirii prin credinţă să pregătească un popor nu doar pentru moarte, ci pentru luarea la cer la venirea Mântuitorului. A fost oferit timp din belşug după sfârşitul celor 2300 de ani.

„Ilie” va face pentru Israelul modern ceea ce a făcut pentru Israelul din vechime: va tăia prin formalităţile şi confuziile care au tulburat biserica mondială, şi va aduna pe toată lumea la un „munte Carmel” modern, de unde nimeni nu va putea lipsi. „Şchiopătarea de amândouă picioarele” într-o nesfârşită nehotărâre îşi va găsi sfârşitul (vezi Mal. 4:5, 6; 1 Împ. 18). „Puterile cerurilor vor fi clătinate.” Cel slab va deveni puternic, transformări de caracter şi personalitate vor fi văzute la tot pasul în timp ce adevărul îndreptăţirii prin credinţă va pătrunde în inimile tuturor (vezi Zah. 12:8).

Venirea lui Mesia în profeţia celor „70 de săptămâni” a „pecetluit profeţia” (mareh) celor 2300 de zile-ani. Nimic, cu excepţia necredinţei încăpăţânate, păcătoase, nu poate zdruncina convingerea pe care o clădeşte adevărul celor 2300 de zile-ani. Motivul este că matematica aparent mecanică, rece, care acoperă adevărurile noului legământ, apropierea Mântuitorului, puterea Lui care îndreptăţeşte, lucrarea Lui finală ca Mare Preot, stă în mijloc ca un miez dulce într-o nucă greu de spart; cel care respinge „adevărul prezent” al îndreptăţirii prin credinţă respinge ultimul apel pe care îl poate face Dumnezeu. Să îl primim cu bucurie!