Introducerea studiului
nostru spune: „Daniel 7 acoperă acelaşi segment de
istorie ca şi Daniel 2, dar ne oferă şi un element-cheie
care nu este în mod explicit exprimat în Daniel 2: marea
judecată din cer care conduce direct la cea de-a doua
venire a lui Isus şi la sfârşitul acestei lumi, aşa cum
o cunoaştem noi. Pe scurt, în Daniel 7 este prezentată
judecata preadventă.” Să discutăm despre judecată şi să
răspundem la câteva întrebări: Ce este judecata? De ce
are loc o judecată? Unde, când şi cum are loc judecata?
Ce semnificaţie are ea?
Motivul pentru care se
desfăşoară o judecată este că există un acuzator – un
reclamant. Lucifer (Satana) a lansat în cer acuzaţia că
este imposibil ca legea lui Dumnezeu să fie respectată.
El a câştigat adepţi, aşa că era necesar ca întrebărilor
să li se ofere răspuns.
Atunci când omul a căzut
în Eden, Satana a putut spune: „VEDEŢI!? V-am spus eu!
Este imposibil să asculţi de legea lui Dumnezeu!”
Aşa că Dumnezeu a trebuit să demonstreze că el greşea.
De aceea Dumnezeu a devenit om – fiinţă omenească –
luând asupra Sa aceeaşi natură omenească păcătoasă,
căzută, pe care o avem şi noi pentru a dovedi că este
posibil să asculţi de legea lui Dumnezeu.
Şi El a ascultat! A trăit
o viaţă perfectă având aceeaşi natură căzută pe care o
avem cu toţii. Dar rămânea o singură întrebare.
Dumnezeu a putut face acest lucru în natura umană,
dar este posibil ca oamenii, care nu sunt
Dumnezeu, să o facă? Acesta este motivul pentru care ne
găsim aici, aşteptând ca omul să trăiască o viaţă
desăvârşită. Dacă am fi fost lăsaţi pe cont propriu, nu
am fi avut nicio speranţă. Mulţumiri fie aduse lui
Dumnezeu, El a venit ca reprezentant al nostru şi
a făcut acest lucru în locul nostru. Acum să-I
permitem să facă acest lucru din nou – în noi.
Acesta este motivul
judecăţii, dar să răspundem şi întrebării: ce este
judecata? Dumnezeu a emis deja judecata Lui asupra
noastră. El spune: „Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după
cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit”
(Mat. 5:48). Cum poate fi aceasta o judecată? Până la
urmă, noi suntem departe de a fi desăvârşiţi! Răspunsul
se găseşte în Geneza 1: „Dumnezeu a zis: ’Să fie
lumină!’ Şi a fost lumină.” Cuvântul lui Dumnezeu are,
în sine însuşi, puterea de a crea ceea ce spune. Acesta
este modul în care El creează – rostind cuvântul.
Adevărata întrebare este următoarea: Credem noi
cuvântul? Dacă credem, ne vom comporta aşa cum
credem. Aşa facem mereu. Nimeni nu poate avea o mască la
nesfârşit. Întrebarea cheie este aceasta: „Ce
credeţi?” Dacă credeţi cuvântul lui Dumnezeu,
luându-l aşa cum spune, atunci Dumnezeu va lucra
în experienţa voastră ceea ce credeţi cu
adevărat. Aşadar, să-L credem pe Dumnezeu şi să trăim
această experienţă.
Ei bine, aceasta este
judecata. Dar vedeţi că acesta este şi răspunsul la
întrebarea „unde” are loc judecata? Ea are loc în
inimile noastre. Ştiţi, tuturor ne place să credem că
Dumnezeu este judecătorul – şi este, însă... Dar să-I
permitem lui Dumnezeu să ne spună El Însuşi. În Ioan
5:22 El spune: „Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată
judecata a dat-o Fiului,” iar în Ioan 3:17 spune:
„Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca
să condamne [KJV] lumea, ci ca lumea să fie mântuită
prin El.” Aşadar, Fiul judecă, dar nu condamnă. El
judecă doar neprihănirea şi aduce doar eliberarea.
Lucrarea judecătorului, cel puţin în istoria biblică,
era de a-l elibera pe acuzat, nu de a-l condamna
(Psalmul 76:8, 9; Jud. 2:16; 1 Sam. 24:15).
Dar, nu condamnă Dumnezeu
oamenii la distrugere? Citiţi Ioan 3:18, 19: „Oricine
crede în El, nu este condamnat [KJV]; dar cine nu crede,
a şi fost condamnat [KJV], pentru că n-a crezut în
Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. Şi condamnarea
[KJV] aceasta stă în faptul că, odată venită
Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul
decât lumina, pentru că faptele lor erau rele.”
A.T. Jones, unul dintre
solii 1888, scrie în Calea consacrată către
desăvârşirea creştină că şi aceia care nu se
pocăiesc primesc eliberarea (pag. 119, ed. nouă).
„Încheierea tainei lui
Dumnezeu este încheierea lucrării evangheliei. Şi
încheierea lucrării evangheliei este, mai întâi,
îndepărtarea oricărei urme de păcat şi aducerea
neprihănirii veşnice – Hristos format deplin – în
fiecare credincios, Dumnezeu şi doar El descoperit în
trupul fiecărui om care crede în Isus; şi în al
doilea rând, încheierea lucrării evangheliei nu
înseamnă decât nimicirea tuturor celor care nu au primit
evanghelia (2 Tes. 1:7-10): căci nu este planul Domnului
de a-i menţine pe oameni în viaţă când singurul scop
pentru care ar trăi ar fi de a-şi aduce şi mai multă
nenorocire asupra lor înşile.”
Astfel, vedeţi, ne
judecăm singuri. Locul judecăţii finale este în
inimile noastre. Aş întreba din nou: „Ce credeţi? Şi ce
vă doriţi cu adevărat?”
Când are loc judecata?
Judecata este un proces în două etape. Mai întâi,
Dumnezeu spune: „Eşti desăvârşit” şi în al doilea rând
omul alege dacă să creadă acest lucru. Ioan 12:31-32
spune: „Acum are loc judecata lumii acesteia,
acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat
afară. Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi
atrage la Mine pe toţi [oamenii].” Judecata a început la
cruce şi se va încheia atunci când ultimul tăciune din
iazul de foc se va stinge.
Dar ce legătură are
Daniel cu toate acestea? Daniel prezintă timpul soliei
judecăţii. Daniel 7:13 este o referire deosebită la
1844, când Hristos, ca Mare Preot, a intrat în Sfânta
Sfintelor în sanctuarul ceresc pentru a începe procesul
de îndepărtare a păcatelor poporului – curăţirea
Laodiceei, dacă doriţi (Tragedia veacurilor, pag.
424). Deşi aceasta se numeşte judecata preadventă, mai
este numită şi judecata „de cercetare.” Dar ce
cercetează Dumnezeu?
Revenind la procesul
menţionat mai sus, Satana este reclamantul, Dumnezeu
este inculpatul şi universul este juriul. Dar lipseşte
un „jucător”: „Şi noi, deci, fiindcă suntem înconjuraţi
cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o
parte orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară aşa de
lesne şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne
stă înainte” (Evr. 12:1). Dumnezeu are nevoie de
martori în procesul Său. Apocalipsa 14 se referă în
întregime la procesul lui Dumnezeu (vers. 7) şi la cei
144.000 de martori (vers. 1-5). Judecata de cercetare
reprezintă faptul că Dumnezeu îi cercetează pe oamenii
aflaţi în viaţă la sfârşitul timpului pentru a vedea
dacă există credinţă pe pământ – dacă există cineva care
poate depune mărturie despre ce poate face Dumnezeu în
natura umană căzută, păcătoasă – astăzi – în
trupul pe care îl avem. Nu ce poate face Hristos acum
– el a făcut aceasta în urmă cu două mii de ani – ci
caracterul lui Hristos în noi, taina evlaviei. Citiţi
Coloseni 1:27, 28: „Cărora Dumnezeu a voit să le facă
cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între
Neamuri şi anume: Hristos în voi, nădejdea
slavei. Pe El Îl propovăduim noi şi sfătuim pe orice om
şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să
înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos
Isus.”
Pentru poporul lui
Dumnezeu, ceasul judecăţii nu este un ceas al groazei!
_____
Notă:
Sublinierile din versetele biblice
aparţin autorului.
