Un lucru uimitor iese la iveală atunci când acest subiect este studiat în scrierile lui Ellen G. White. Ea vorbeşte de nenumărate ori despre acest păcat în legătură cu istoria Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. Se referă la el în special în legătură cu împotrivirea persistentă faţă de solia neprihănirii prin credinţă.

„Vă spun, Dumnezeu nu Se va lăsa batjocorit. Dumnezeu este un Dumnezeu gelos, şi atunci când Îşi manifestă puterea aşa cum Şi-a manifestat-o, a te îndoi de ea aproape că este sinonim cu păcatul împotriva Duhului Sfânt.* Descoperirile puterii lui Dumnezeu nu au avut niciun efect în a-i face pe oameni să renunţe la poziţia lor de îndoială şi necredinţă. Dumnezeu să ne ajute să scăpăm de capcanele diavolului! Dacă au existat vreodată oameni care să aibă nevoie să scape de aceste capcane, atunci ei sunt cei care la Minneapolis s-au situat de partea greşită” (The Ellen G. White 1888 Materials, pag. 613).

„Aceste mărturii ale Duhului Sfânt, roadele Duhului lui Dumnezeu, nu au nicio greutate în ochii voştri dacă nu sunt pecetluite cu conceptele voastre despre legea din Galateni. Mă tem pentru voi, şi mă tem de interpretarea pe care o daţi voi oricărui verset şi care s-a manifestat într-un spirit aşa de străin de Hristos cum aţi manifestat voi şi care m-a costat atâta efort inutil. Dacă sunteţi oameni aşa de precauţi şi aşa de atenţi să nu primiţi ceva care nu este în concordanţă cu Scriptura, vreau ca mintea voastră să analizeze aceste lucruri în adevărata lumină. Precauţia voastră să fie exercitată în sensul temei de a nu comite păcatul împotriva Duhului Sfânt. Aţi analizat voi subiectul din această perspectivă? Dacă concepţiile voastre cu privire la legea din Galateni, şi roadele lor, au caracterul pe care l-am văzut manifestat la Minneapolis şi mereu de atunci până în prezent, rugăciunea mea este să mă păstrez cât se poate de departe de înţelegerea şi interpretarea voastră” (1888 Materials, pag. 631, 632).

Este greu de crezut că pot fi găsite cuvinte mai puternice de avertizare solemnă în scrierile lui Ellen White, în special referitoare la păcatul împotriva Duhului Sfânt, decât acelea legate de împotrivirea manifestată faţă de solia „foarte preţioasă.” Acestea descoperă nu doar pericolul comiterii acestui păcat, ci şi faptul că au existat „unii” care l-au comis. Unii au mers „prea departe pentru a se mai putea întoarce şi pocăi” (Testimonies to Ministers and Gospel Workers [TM], pag. 89). „Poziţia” adoptată la Minneapolis „s-a dovedit ruina lor” (1888 Materials, pag. 1125).

Care a fost esenţa soliei care ne-a fost transmisă în 1888 la Minneapolis? De ce a constituit împotrivirea faţă de ea un lucru atât de grav?

„Solia evangheliei harului Său trebuia transmisă bisericii în linii clare şi distincte, pentru ca lumea să nu mai spună că adventiştii de ziua a şaptea vorbesc despre lege, lege, dar nu învaţă sau nu cred în Hristos” (TM92).

„Nu am nicio solie de mângâiere pentru aceia care care au fost atâta timp nişte îndrumători falşi, indicând în direcţia greşită. Dacă îi respingeţi pe solii trimişi de Hristos [A.T. Jones şi E.J. Waggoner], Îl respingeţi pe Hristos. Neglijaţi această mântuire extraordinară, prezentată înaintea voastră ani de zile, dispreţuiţi oferta glorioasă a îndreptăţirii prin sângele lui Hristos şi sfinţirii prin puterea curăţitoare a Duhului Sfânt, şi nu mai rămâne nicio jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi a mâniei ca văpaia unui foc” (TM97).

Solia care a început să fie vestită la sesiunea Conferinţei Generale din 1888 era „evanghelia.... în linii clare şi distincte.” A crede evanghelia înseamnă a crede în Hristos. Zeci de ani înainte de sesiunea Conferinţei Generale din 1888, adventiştii de ziua a şaptea fuseseră aşa de preocupaţi de obiectivul apărării legii şi a sabatului, încât „mulţi Îl pierduseră din vedere pe Isus” (TM92). Astfel, acea „foarte preţioasă solie,” solia evangheliei în „linii clare şi distincte,” a fost trimisă pentru a ne aduce înapoi la Isus, pentru ca lumea să ştie că noi „credem în Hristos.” De aceea, respingerea soliei implică inevitabil respingerea lui Hristos. Spiritul Profetic ne spune că Hristos a fost respins în persoana solilor Săi (vezi Fundamentals of Christian Education, pag. 472). Astfel, concluzionăm că ceea ce a contat cu adevărat în perioada 1888 a fost „păcatul împotriva Duhului Sfânt. Prin respingerea „soliei evangheliei” unii au comis „păcatul împotriva Duhului Sfânt,” „păcatul de neiertat.”

Prin respingerea lui Hristos, poporul iudeu a comis păcatul de neiertat; şi refuzând invitaţia harului, noi putem comite aceeaşi greşeală (Hristos, Lumina lumii, pag. 324).

Misiunea principală a Duhului Sfânt este de a ne conduce la Isus. De aceea, a-L refuza pe Hristos este o blasfemie la adresa Duhului Sfânt şi înseamnă a comite păcatul de neiertat. Aceia care cred cu adevărat în Hristos nu trebuie să se îngrijoreze niciodată că vor comite păcatul de neiertat.