În prima epistolă a lui Luca adresată lui Teofil (Luca 1:3), el a redat cuvintele lui Isus despre făgăduinţa lui Dumnezeu referitoare la putere. Aceasta s-a întâmplat chiar înainte de înălţarea la cer a lui Isus, la 40 de zile după răstignire (Luca 24:49). În următoarea scrisoare a lui Luca adresată lui Teofil (Fapte 1:1), el continuă acelaşi gând. Făgăduinţa cu privire la putere urma să se împlinească odată cu revărsarea Duhului Sfânt, lucru care a avut loc în ziua cincizecimii (Fapte. 1:8; 2:1-4).

S-au scurs zece zile între înălţarea lui Isus la cer şi revărsarea Duhului la cincizecime. Pe parcursul celor zece zile ucenicii s-au pocăit şi au rezolvat neînţelegerile dintre ei. Jertfa lui Hristos, marele centru de atracţie, i-a împăcat pe ucenici unul cu celălalt. În acest timp, în cer avea loc primirea lui Hristos conform planului din veşnicii al lui Dumnezeu.

Instalarea lui Hristos ca Preot, revărsarea Duhului Sfânt şi unitatea dintre ucenici au fost prefigurate în ceremonia tipică a lui Aaron, atunci când el a fost făcut preot. Acest eveniment este raportat în Psalmul 133:1, 2 (vezi şi citatul de miercuri din Faptele apostolilor, pag. 38, 39).

În ziua cincizecimii, 6 Sivan, anul 31 d.Hr., puterea Duhului Sfânt a fost arătată pentru prima oară în darul limbilor. La sărbătoarea cincizecimii, printre iudei existau cel puţin şaisprezece grupuri care vorbeau limbi şi dialecte diferite şi care trăiau în diferie ţări. Aceşti iudei care luau parte la sărbătoarea cincizecimii au auzit evanghelia rostită cu putere în propria lor limbă (Fapte 2:3-11). Aceia care au auzit au fost mişcaţi de ceea ce au auzit. Unii au crezut, dar alţii i-au acuzat pe apostoli că erau beţi (vers. 12-13). Petru a negat această acuzaţie şi a spus că aceasta era o descoperire a puterii lui Dumnezeu şi o împlinire a profeţiei din Ioel 2:28-32 despre revărsarea Duhului Sfânt prezentată în simbolul ploii timpurii.

Această făgăduinţă a puterii urma să ramână în poporul lui Dumnezeu până la cea de-a doua venire a lui Isus. În cea mai mare parte a perioadei scurse între cincizecime şi revenirea Domnului, Duhul Sfânt a fost ţinut departe de biserica creştină, aşa cum arată istoria. Totuşi, au existat momente în care El a pătruns la inimile acelora care tânjeau după neprihănire. Acele momente sunt înregistrate în rapoartele istoriei sacre. Am citit cu toţii despre lucrarea Duhului Sfânt în mijlocul valdenzilor, al diferiţilor reformatori şi în mişcarea millerită atunci când solia a ajuns în toate câmpurile misionare ale lumii (vezi Tragedia veacurilor, [GC], pag. 611).

Ioel vorbeşte, de asemenea, despre făgăduinţa puterii lui Dumnezeu simbolizată prin ploaia târzie. A.T. Jones, comparând puterea din 1844 cu solia ploii târzii, o citează pe Ellen White astfel: „...aceasta se va întâmpla la fel de brusc ca în ’44, şi cu ’o putere de zece ori mai mare’” (1893 General Conference Bulletin, „The Third Angel’s Message, nr. 7,” 5 febr. 1893).

În septembrie 1852, Ellen White a scris: „Am văzut că ploaia târzie venea ca strigătul de la miezul nopţii, şi cu putere de zece ori mai mare” (Spaulding and Magan Collection, pag. 4).

Aşa cum ploaia timpurie a anunţat începutul evangheliei sub lucrarea de mijlocire a lui Isus în prima încăpere a sanctuarului ceresc, ploaia târzie va anunţa încheierea lucrării Lui de curăţire în cea de-a doua încăpere. Această solie îi va pregăti pe aceia care cred în ea pentru a se confrunta şi a trăi în perioada de criză, şi pentru a sta în prezenţa lui Hristos la revenirea Lui.

Făgăduinţa împlinită a lui Dumnezeu va fi împlinită din nou. Atât ploaia timpurie, cât şi ploaia târzie, vor fi revărsate asupra pământului în şuvoaie supraomeneşti ale harului din izvoarele cereşti. O lucrare mondială de vestire a evangheliei veşnice este prezentată în Apocalipsa 14:6-12; 18:-1-4. Această evanghelie va ajunge la orice neam, orice seminţie, orice limbă şi orice norod (14:6).

 „Îngerul care se alătură în vestirea soliei celui de-al treilea înger urmează să lumineze întreg pământul cu slava sa. Aici este anunţată o lucrare de proporţii mondiale şi o putere neobişnuită” (GC, 611).

„În această iluminare [din Apocalipsa 18:1] se împleteşte lumina tuturor celor trei solii” (The Ellen G. White 1888 Materials, pag. 804).

„Ioan a văzut ’pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui” (Apoc. 19:1 [18:1]). Acea lucrare este glasul poporului lui Dumnezeu care vesteşte o solie de avertizare pentru lume. Ne-a dat Dumnezeu, prin Ioan, lumină referitoare la lucrurile care trebuie să fie transmise de rămăşiţă chiar la sfârşitul timpului? Atunci, cu pana şi cu glasul, trebuie să vestim acea solie lumii, nu în şoapte imperceptibile, nedesluşite” (Idem, pag. 926, 927).

Toate acestea s-ar fi împlinit în doar câţiva ani după întâlnirea de la Minneapolis din 1888. În cer vom studia aceasta, şi ce s-ar fi întâmplat dacă solia „marii strigări” ar fi fost primită pe deplin atunci. Suntem noi mai bine pregătiţi decât ei? Am fost noi împăcaţi unul cu celălalt de solia evangheliei? Suntem noi pregătiţi pentru revărsarea Duhului Sfânt atât în puterea ploii timpurii, cât şi a ploii târzii? Dumnezeu este gata să Îşi împlinească făgăduinţa cu privire la putere. Lumea este gata, pentru că este pe punctul de a se autodistruge. Singurul element care rămâne să fie pregătit este poporul lui Dumnezeu. Sunteţi „gata să fiţi făcuţi gata” pentru ca voinţa şi făgăduinţa lui Dumnezeu să fie împlinite în voi?