Textul nostru de memorizat (Ioan 14:27) este în sine o predică pentru vindecarea inimilor rănite:

1. „Vă las pacea,” spune Isus. Bucuria acestei binecuvântări preţioase a păcii este rezultatul morţii Lui pentru oricine crede în El. El a rostit aceste cuvinte în ajunul experienţei teribile, zdrobitoare, a răstignirii; cum a putut El, ca Fiu al lui Dumnezeu, şi în acelaşi timp „Fiul omului,” întrupat în natura noastră umană căzută, să experimenteze „pacea” în acele clipe îngrozitoare?

2. „Vă dau pacea Mea.” El nu a spus „Mi-ar plăcea să vă dau pacea Mea DACĂ, DACĂ...” lăsând totul în seama noastră, când noi ştim că acea pace este exact ceea ce ne lipseşte! Verbul este la prezent, diateza activă. Dacă noi nu avem „pacea,” care este sensul? El ne spune mai departe:

3. „Nu permiteţi inimii voastre să fie tulburate...” [KJV] Conform spuselor lui Isus, inima voastră nu poate fi „tulburată,” decât dacă îi permiteţi lui Satana să o tulbure!

Cum a putut Isus să aibă pace în cel mai critic ceas din viaţa Sa? Mântuirea lumii atârna în balanţă – şi chiar a întregului univers, cum am învăţat sabatul trecut. Dar El era calm. Singurul răspuns posibil este că El „S-a dat pe Sine însuşi la moarte,” moartea a doua (Is. 53:12), predându-Se deplin dragostei agape. Ioan spune că „agape izgoneşte frica” (1 Ioan 4:18); frica păcătoasă este întotdeauna cea care ne jefuieşte de pace.

Oare „solia foarte preţioasă” din 1888, care a fost începutul ploii târzii, are vreo contribuţie la „pacea” sufletului nostru? Da! Ea transferă gândurile noastre de la preocuparea egocentrică pentru mântuirea personală la o motivaţie diferită – preocuparea pentru onoarea şi răsplata lui Hristos. Ea face posibil ca noi să primim pacea pe care Hristos încearcă deja să ne-o dea, nu doar să ne-o ofere. Motivaţia principală care a început să predomine în biserică după respingerea adevărului 1888 a fost: „ce trebuie să fac eu pentru a fi sigur că [eu] voi intra pe porţile de mărgăritar?” Rugăciunea noastră a fost: „Doamne, te rugăm să faci în aşa fel încât eu şi cei dragi ai mei să fim mântuiţi!” Acea dragoste mai profundă, care este dragostea agape, este un tip de dragoste care are curajul să renunţe la mântuirea personală, aşa cum Moise L-a rugat pe Dumnezeu să-i şteargă numele din cartea vieţii dacă dragostea lui pentru Israel nu-i putea salva (Ex. 32:31, 32). Aceea era agape!

Cu siguranţă, o astfel de dragoste este nenaturală pentru noi, oamenii egocentrici, şi este imposibil pentru noi să-i dăm naştere. De aceea, sercretul primirii păcii lui Hristos este să „înţelegem” dimensiunile uriaşe ale dragostei lui Hristos descoperite la cruce şi astfel să avem „rădăcina şi temelia pusă în agape” şi să fim „plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” care este o pregătire pentru luarea la cer la cea de-a doua venire a lui Isus [Efes. 3:17, 19].

Putem fi siguri că în prezent Domnul Isus este în agonie din cauza acelora care sunt agresaţi în familiile lor. Aici avem două ţinte pentru câştigarea de suflete – în primul rând sunt vizaţi agresorii, pentru ca ei să fie eliberaţi din robia îngrozitoare a urii care îi face (împotriva voinţei lor!!) să-i chinuiască pe cei „dragi” ai lor. Cazul acestor agresori este fără speranţă dacă ei nu cad pe Piatră şi nu sunt zdrobiţi, iar eul lor nu este cu adevărat răstignit „împreună cu Hristos” (Gal. 2:20; 6:14).

Dar cea de-a doua ţintă a noastră este să-i salvăm pe cei agresaţi, acele suflete blânde şi sensibile care sunt mereu călcate în picioare şi distruse. Studiul nostru spune: „căminul” poate deveni iadul pe pământ atunci când dulceaţa „dragostei” se acreşte. Deseori acesta este rezulatul relaţiilor sexuale întreţinute înainte de căsătorie; este o încălcare directă a celei de-a şaptea porunci a lui Dumnezeu. Pocăinţa este posibilă şi, da, este deja dată în Hristos [1]; dar ea nu poate fi primită dacă nu ne pocăim pentru încălcarea tuturor poruncilor pe care le-am încălcat atunci când am încălcat-o pe-a şaptea. Cu alte cuvinte, nu ne putem pocăi de încălcarea poruncii a şaptea dacă nu ne pocăim de încălcarea poruncii a şasea, care o precedă. Fie ca persoanele abuzate să se pocăiască de resentimentele pe care le au faţă de agresori, şi toţi să ne pocăim împreună la cruce prin răstignirea eului! Isus trebuie să poarte povara.

Unul dintre membrii consiliului de conducere al 1888 Message Study Committee a inventat o expresie: „pocăinţa veacurilor.” Aceasta este pocăinţa celei de-a şaptea biserici cunoscute sub numele de „Laodicea” (Apoc. 3:17-19). Este aceeaşi experienţă pe care o are „soţia” „Mielului” atunci când se pregăteşte pentru „nunta” Lui (Apoc. 19:7, 8). O experienţă extraordinară!

În studiul nostru se spune clar că mânia per se nu este păcat; incapacitatea de a ne mânia în faţa nedreptăţii ne transformă în nişte cârpe. Problema constă în mânia egoistă, necontrolată. În cartea sa, Tragedia veacurilor, Ellen White ne explică de ce decizia lui Dumnezeu de a închide porţile Noului Ierusalim în faţa „sfinţilor” care nu au biruit o astfel de mânie nu va fi o decizie arbitrară; nu va fi vorba decât de incapacitatea lor de a se bucura de pacea cerului. Ei vor fi ţinuţi afară de însăşi faptul că nu îşi găsesc locul în acea atmosferă (vezi pag. 28, 36, 627, 628, etc.).

De obicei problema mâniei pline de ură nu poate fi înţeleasă decât în lumina crucii. Fără îndoială, ea L-a răstignit pe Fiul lui Dumnezeu! Toată această mânie înseamnă participarea la omorârea Lui şi, de asemenea, la omorârea semenilor noştri (1 Ioan 3:15).

Îi mulţumim lui Dumnezeu din toată inima pentru faptul că timpul de probă nu s-a încheiat! Marele Preot ceresc nu a închis încă uşa Sfintei Sfintelor din sanctuarul ceresc!

„Harul şi pacea să vă fie înmulţite prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Isus Hristos!” (2 Petru 1:2)

________

[1] Studiul de joi arată diferenţa dintre iertarea dată deja din punct de vedere legal în Hristos şi cea care este primită prin credinţă, aşa cum există îndreptăţire dată legal, şi îndreptăţire primită prin credinţă.