Studiul din această săptămână se concentrează asupra căsătoriei ca model folosit de Dumnezeu pentru a-l învăţa pe poporul Său despre refacere, şi foloseşte legământul ca exemplu despre unirea lui Dumnezeu cu poporul Său. Autorul studiilor declară: „În concepţia biblică, relaţiile strânse sunt stabilite prin legăminte. Cel mai important legământ este acela dintre Dumnezeu şi poporul Său. Legămintele omeneşti sunt angajamente care includ promisiuni, privilegii şi obligaţii – factorii cheie în orice relaţie de căsătorie.”

Legămintele obişnuite pentru căsătorie includ fraza: „Promit să iubesc, să cinstesc şi să mă supun...,” sau ceva de acest gen. Aceste cuvinte sunt rostite solemn la ceremonia de căsătorie înaintea lui Dumnezeu şi a martorilor. Participanţii la ceremonie sunt (în acel moment) siguri că vor îndeplini aceste făgăduinţe datorită afecţiunii lor reciproce şi a atracţiei puternice pe care o au unul faţă de celălalt. Oamenilor, care sunt supuşi greşelii, le este uşor să spună: „Promit cutare sau cutare lucru.” Dar, de cele mai multe ori şi din diferite motive, este dificil să se comporte în armonie cu aceste cuvinte simple.

Studiul continuă să ne ofere exemple despre eşecul repetat al Israelului necredincios de a-şi păstra făgăduinţele de ascultare faţă de Dumnezeu (pentru context vezi Ex. 19:8; 32:1-6; 33:1-7; 2 Cron. 30:7-8). Domnul este obligat să o numească pe mireasa Lui „curvă” şi „preacurvă” din cauza nelegiuirilor ei neîntrerupte împotriva Lui (Ier. 3:6-11; 13:27; Ez. 20:27-32; 23:7-9). Cartea lui Osea este o lecţie pusă în scenă pentru toţi oamenii din toate timpurile despre mireasa necredincioasă a lui Dumnezeu, dar descoperă şi durerea şi marea Lui iubire pentru soţia Lui nestatornică şi infidelă (Osea 11:7-9).

Din fericire, evanghelia nu depinde de făgăduinţele noastre de credincioşie faţă de Dumnezeu, ci de credincioşia Lui faţă de noi. Dumnezeu cunoaşte starea inimii noastre; ea este de deznădăjduit de rea [Ier. 17:9] şi năvalnică precum apele [Gen. 49:4]. Dacă legământul veşnic de căsătorie cu Dumnezeu ar fi depins de făgăduinţele noastre faţă de El, am fi eşuat la fel de sigur cum a eşuat Israelul din vechime. Acesta este un concept marcant al soliei 1888.

Să ne amintim ce le-a făgăduit Dumnezeu copiilor lui Israel, în încercarea de a-i aduce în legământul Său de căsătorie. „Aţi văzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine” (Ex. 19:4). Ce declaraţie splendidă de dragoste faţă de soţia Lui! El spune: „Priveşte la tot ce am făcut deja pentru a-ţi arăta cât de mult te iubesc.”

Domnul continuă: „Acum, dacă veţi asculta [ebr: shama înseamnă, literal, „a auzi,” „a înţelege,” „a discerne”] glasul Meu şi dacă veţi păzi [ebr: shamar înseamnă, literal, „a proteja,” „a păstra,” „a apăra,” sau „a preţui”; vezi Gen. 2:15] legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu” (vers. 5). Primul lucru pe care trebuie să-l observăm este că Dumnezeu are deja un legământ la care se referă atunci când li se adresează copiilor lui Israel. Este legământul cel veşnic făcut cu Avraam (Gen. 15:7-21). Dacă ei ar fi preţuit făgăduinţa Domnului faţă de Avraam şi ar fi înţeles semnificaţia profundă a acelui legământ, atunci ar fi fost într-adevăr ai Lui „dintre toate popoarele” [vers. 5, KJV: „o comoară deosebită”]. Ar fi fost „o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt” (vers. 9).

Dumnezeu nu a cerut poporului să FACĂ nimic. El le-a cerut doar să creadă şi să aprecieze făgăduinţa pe care El i-o făcuse deja lui Avraam. Răspunsul lor din versetul 8 a fost complet neîntemeiat, şi a demonstrat o înţelegere absolut greşită a ceea ce le spusese Dumnezeu.

„Poporul Israel era plin de încredere în sine şi necredinţă în Dumnezeu, după cum a arătat murmurarea lor împotriva conducerii de către Dumnezeu şi asumarea capacităţii de a face ceea ce cerea Dumnezeu, de a îndeplini făgăduinţele Lui. Ei aveau acelaşi spirit ca şi urmaşii lor, care au întrebat: ‘Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?’ (Ioan 6:28). Lor le lipsea în aşa măsură cunoaşterea neprihănirii lui Dumnezeu încât au crezut că pot să-şi realizeze propria neprihănire ca echivalent” (E.J. Waggoner, The Glad Tidings, pag. 74).

Ce legătură are aceasta cu subiectul studiului nostru – căsătoria? Cum vor fi aprofundate şi întărite relaţiile noastre de căsătorie printr-o înţelegere corectă despre legământul cel veşnic? Cum va reface această înţelegere „tragica pierdere a legăturii fizice, emoţionale şi spirituale” cauzată de căderea primilor noştri părinţi?

Aşa cum am învăţat din studiile despre Efeseni din trimestrul trecut, supunerea este cheia unei căsnicii fericite (Efes. 5:22, 25). Este vorba despre o ascultare reciprocă, fiecare oferind totul celuilalt, la fel cum Hristos a dat totul pentru a ne salva din păcat. Hristos a pus rasa omenească pe primul loc şi a fost dispus să piară veşnic dacă aşa Îşi putea salva poporul din păcat, murind în locul lor pe cruce. Aceasta este esenţa dragostei agape; lipsa oricărei urme de egocentrism sau egoism.

Studiul nostru ne spune că atunci când „Adam şi Eva au cedat ispitelor lui Satana, nu doar relaţia lor cu Dumnezeu a fost distrusă, ci şi relaţia lor unul cu celălalt.” Este rolul evangheliei acela de a îndepărta barierele dintre noi şi Mirele ceresc. „De la primul păcat din Eden omenirea a repetat acest model tragic. Dacă omul nu are credinţă într-un Mântuitor divin care să poarte povara vinei lui, înţelegerea deplină a vinei lui l-ar omorî” (Robert J. Wieland, The Knocking At the Door, pag. 11).*

La fel cum o supunere de bună voie şi deplină a unuia faţă de celălalt într-o căsnicie elimină frica şi ruşinea expunerii totale, la fel şi noi trebuie să învăţăm să stăm înaintea Mirelui ceresc goi şi fără să ne ruşinăm. Pentru a avea loc o împăcare finală între Dumnezeu şi poporul Său, trebuie să aflăm adâncimea păcatului nostru, cunoscut sau necunoscut. Aceasta este lucrarea curăţirii sanctuarului în Ziua antitipică a Ispăşirii, care ajunge până jos de tot, în adâncime, şi ne curăţeşte caracterele.

Când acest lucru va fi realizat în poporul lui Dumnezeu, se va putea spune că „a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit” (Apoc. 19:7). Apoi, stând goală şi nestingherită, expusă deplin înaintea Mirelui ei ceresc, fără a avea pretenţia că se poate acoperi singură (aşa cum au pretins Adam şi Eva), Hristos o va îmbrăca pe mireasa Lui cu haina pe care a tânjit mult timp să i-o ofere – haina neprihănirii Lui – pentru ca ea să o poarte veşnic în prezenţa Lui (vers. 8).

Refacerea întregii rase omeneşti în Hristos este o realitate; împăcarea a fost realizată (2 Cor. 5:14-19). Când poporul lui Dumnezeu va aprecia cu adevărat ceea ce a făcut El pentru a ne mântui din păcat, atunci Domnul va putea veni pentru a-Şi lua mireasa şi pentru a ne duce acasă. Rugăciunea noastră este ca sosirea acelei zile să fie grăbită.

________ 

* Cartea The Knocking At the Door, de Robert J. Wieland, a fost tradusă în limba română cu titlul Impasul nostru laodicean şi poate fi citită la adresa: http://www.1888gsm.ro/cuprins/impasul.htm