|
În
studiul
din
această
săptămână
se
pune
întrebarea:
„Ce
este
harul
ieftin?”
Harul
ieftin
este
pur
şi
simplu
rodul
imaginaţiei.
Nu
există
aşa
ceva.
Nu
trebuie
decât
să
privim
la
crucea
lui
Hristos
şi
să
vedem
cât
de
mult
a
costat
harul.
Este
foarte
bine
că
lecţiunea
tratează
şi
subiectul
sfinţirii
în
contextul
crucii.
Unii
cred
că
îndreptăţirea
reprezintă
ce a
realizat
Hristos
la
cruce,
iar
sfinţirea
o
realizăm
noi.
Filipeni
2:12
este
citat
deseori
ca
argument
în
favoarea
acestei
idei:
„...Duceţi
până
la
capăt
mântuirea
voastră,
cu
frică
şi
cutremur.”
Dar
Pavel
explică
în
versetul
următor:
„Căci
Dumnezeu
este
Acela
care
lucrează
în
voi,
şi
vă
dă,
după
plăcerea
Lui,
şi
voinţa
şi
înfăptuirea”
(vers.
13).
Din
cauză
că
versetul
13
şi
multe
alte
versete
biblice
sunt
uneori
ignorate,
este
uşor
să
crezi
că
sfinţirea
are
loc
datorită
acţiunilor
noastre.
Poate
că
motivul
constă
în
faptul
că
nu
înţelegem
semnificaţia
cuvintelor
ebraice
kadosh
sau
hakodesh,
care
sunt
deseori
traduse
sub
formă
de
verbe:
„a
sfinţi,”
sau
„a
dedica,”
„a
pune
deoparte”
sau
„a
închina.”
O
verificare
a
trimiterilor
care
folosesc
cele
două
cuvinte
ebraice
şi a
expresiilor
echivalente
din
greacă,
hagaizo
şi
hagios,
ne
ajută
să
înţelegem
că
aceste
cuvinte
sunt
folosite
cu
referie
la
„separare,”
ceva
ce
este
„pus
deoparte.”
Unul
dintre
cele
mai
bune
exemple
este
că,
la
creaţiune,
Domnul
„a
binecuvântat...
ziua
de
odihnă
şi a
sfinţit-o”
(Ex.
20:8-11).
Şi
în
Geneza
2:3:
„Dumnezeu
a
binecuvântat
ziua
a
şaptea
şi a
sfinţit-o...”
Ar
fi o
naivitate
din
partea
noastră
să
ne
aşteptăm
ca
Sabatul
să
încerce
să
facă
ceva
pentru
a se
„sfinţi”
singur.
Acest
lucru
a
fost
făcut
prin
cuvântul
şi
voinţa
lui
Dumnezeu;
ziua
în
sine
nu
trebuie
să
facă
nimic
în
plus
faţă
de
ceea
ce a
făcut
Dumnezeu.
Ar
fi
la
fel
de
inutil
să
credem
că
noi
suntem
mai
capabili
decât
o
unitate
de
timp
în
sine
să
ne
schimbăm
inimile
şi
să
le
„punem
deoparte”
sau
să
le
„sfinţim.”
Ce
vrea
să
spună
Filipeni
2:13
prin
„Duceţi
până
la
capăt
mântuirea
voastră,
cu
frică
şi
cutremur”?
Ceea
ce
ni
se
spune,
de
fapt,
este
următorul
lucru:
„Inima
omului
se
gândeşte
pe
ce
cale
să
meargă,
dar
Domnul
îi
îndreaptă
paşii”
(Prov.
16:9).
A te
gândi
pe
ce
cale
să
mergi
înseamnă
a
alege
să
Îl
urmezi
pe
Domnul.
Apoi,
El
preia
controlul
şi
„gândeşte”
[plănuieşte,
n.tr.]
paşii
pe
care
trebuie
să
îi
parcurgem
în
viaţă.
Dumnezeu
i-a
spus
lui
Ieremia:
„Căci
Eu
ştiu
gândurile
pe
care
le
am
cu
privire
la
voi...,
gânduri
de
pace
şi
nu
de
nenorocire,
ca
să
vă
dau
un
viitor
şi o
nădejde”
(Ier.
29:11)
Când
a
fost
pe
pământ,
Isus
nu a
făcut
nici
un
plan,
dar
I-a
permis
Tatălui
Său
să
Îi
conducă
paşii.
Am
putea
crede
că
acest
lucru
era
firesc
pentru
El,
întrucât
El
era
Dumnezeu.
Era,
dar
în
Filipeni
2 ni
se
spune
că
El,
de
bună
voie,
a
renunţat
la
acest
avantaj
alegând
să
nu
Se
folosească
de
el.
El a
trăit
ca
om,
folosind
acelaşi
„sistem
de
operare”
ca
şi
noi.
Se
putea
încrede
Isus
pe
deplin
în
Tatăl
că
Îi
va
conduce
viaţa
în
direcţia
cea
bună?
Răspunsul
pare
simplu,
dar
de
ce
oamenilor
li
se
pare
atât
de
greu
să
creadă
că
El
va
face
acelaşi
lucru
pentru
noi?
Când
cineva
aude
şi
primeşte
adevărul
evangheliei,
tendinţa
firească
este
să
îşi
dorească
să
se
schimbe.
Avem
sentimentul
că,
până
în
acel
moment,
viaţa
noastră
a
fost
inutilă
şi
avem
o
dorinţă
sinceră
de a
trăi
altfel.
Este
uşor
să
cazi
în
capcana
de a
crede
că
noi
suntem
cei
care
trebuie
să
ne
punem
în
ordine
viaţa.
Şi
galatenii
credeau
la
fel.
Pavel
i-a
întrebat:
Iată
numai
ce
voiesc
să
ştiu
de
la
voi:
prin
faptele
Legii
aţi
primit
voi
Duhul,
ori
prin
auzirea
credinţei? Sunteţi
aşa
de
nechibzuiţi?
După
ce
aţi
început
prin
Duhul,
vreţi
acum
să
sfârşiţi
prin
firea
pământească?”
(Gal.
3:2,
3).
Nu
ne
putem
aştepta
să
ne
sfinţim
(să
ne
punem
deoparte)
„prin
firea
pământească.”
De
obicei,
la
începutul
experienţei
creştine,
începem
să
facem
promisiuni,
doar
ca
în
final
să
descoperim
cu
tristeţe
că
nu
le
putem
păstra.
Descurajarea
şi
îndoiala
în
legătură
cu
autenticitatea
„convertirii”
noastre
sunt
inevitabile
atunci
când
observăm
cât
de
puţin
ne-am
schimbat.
Dacă
aţi
avut
o
experienţă
de
acest
fel,
meditaţi
la
binecunoscutul
citat
din
„Calea
către
Hristos”:
„Mulţi
îşi
pun
întrebarea:
‘Cum
să
mă
predau
pe
mine
însumi
lui
Dumnezeu?’
Doreşti
să
te
predai
lui
Dumnezeu,
dar
eşti
slab,
nu
ai
destulă
putere
morală,
eşti
rob
al
îndoielilor
şi
stăpânit
de
obiceiurile
vieţii
tale
păcătoase.
Făgăduinţele
şi
hotărârile
tale
sunt
asemenea
unor
funii
de
nisip.
Singur
nu-ţi
poţi
controla
şi
stăpâni
gândurile,
impulsurile
şi
simţămintele.
Amintirea
făgăduielilor
nerespectate
şi a
angajamentelor
neîmplinite
slăbeşte
încrederea
în
propria
ta
sinceritate
şi
te
face
să
crezi
că
Dumnezeu
nu
te
poate
primi;
dar
nu
trebuie
să
deznădăjduieşti”
(pag.
47).
Dacă
nu
am
citi
paragraful
în
întregime,
majoritatea
dintre
noi
l-am
continua
cam
aşa:
„Ceea
ce
trebuie
să
faci
este
să
te
îmbărbătezi
şi
să
încetezi
să
te
mai
plângi.
Întăreşte-te
şi
mergi
mai
departe!
Vei
reuşi
dacă
te
vei
strădui
mai
mult!”
Dar
încheierea
paragrafului
a
fost
inspirată
de
un
Dumnezeu
bun
şi
iubitor:
„Ce
trebuie
să
înţelegi
este
adevărata
putere
a
voinţei.
Aceasta
este
puterea
care
guvernează
natura
omului,
puterea
ce
ia
hotărâri
sau
care
face
alegerea.
Totul
depinde
de
dreapta
lucrare
a
voinţei.
Dumnezeu
a
dat
oamenilor
puterea
alegerii;
datoria
lor
este
aceea
de a
o
exercita.
Nu
stă
în
puterea
noastră
să
ne
schimbăm
inima
şi
nici
să
predăm
lui
Dumnezeu
simţămintele;
dar
putem
alege
să-L
slujim.
Putem
să-I
dăm
voinţa;
atunci
El
va
lucra
în
noi
şi
voinţa
şi
înfăptuirea,
după
buna
Sa
găsire
cu
cale.
În
acest
fel,
întreaga
noastră
natură
va
fi
adusă
sub
controlul
Duhului
lui
Hristos;
simţămintele
noastre
vor
fi
atunci
îndreptate
numai
spre
El,
iar
gândurile
vor
fi
în
armonie
cu
El”
(pag.
47).
A
avea
„întreaga
noastră
natură”
adusă
sub
controlul
Duhului
Sfânt
înseamnă
a
avea
legea
lui
Dumnezeu
scrisă
în
inimă.
Scriitorii
Bibliei
au
folosit
de
multe
ori
această
metaforă
pentru
a
descrie
procesul
„punerii
deoparte”
sau
sfinţirea.
Mulţi
cred
că
aceasta
nici
nu
poate
începe
până
la a
doua
venire
a
lui
Hristos.
Dar
din
Evrei
10:16
aflăm
altceva:
„Iată
legământul
pe
care-l
voi
face
cu
ei
după
acele
zile,
zice
Domnul:
voi
pune
legile
Mele
în
inimile
lor,
şi
le
voi
scrie
în
mintea
lor.”
Sună
simplu,
ca
şi
când
tot
ce
avem
de
făcut
în
fiecare
zi
este
să
ne
trezim,
şi
minunea
se
întâmplă.
Ar
fi
fost
chiar
atât
de
simplu,
dacă
nu
ar
fi
existat
ceva
ce
Pavel
numeşte
„omul
cel
vechi,”
care
face
chiar
ceea
ce
urăşte
din
cauza
altei
legi
aflate
în
mădularele
noastre
şi
care
se
luptă
împotriva
legii
primite
de
mintea
noastră
(Rom.
7:23).
Acesta
este
motivul
pentru
care
se
dă o
luptă.
Lupta
cea
bună
a
credinţei
pe
care
trebuie
să o
ducem
în
fiecare
zi
constă
în
răstignirea
eului,
astfel
încât
voinţa
lui
Dumnezeu,
nu a
noastră,
să
fie
cea
care
domneşte
asupra
noastră.
În
grădină,
Hristos
I-a
spus
Tatălui
Său:
„Facă-se
nu
voia
Mea,
ci a
Ta.”
Pavel
a
spus:
„Eu
mor
în
fiecare
zi”
[1
Cor.
15:31,
KJV].
Nu
ar
fi o
exagerare
să
spunem:
„Mor
în
fiecare
minut.”
Dar
întotdeauna
se
pune
întrebarea:
„Aşadar,
faptele
bune
nu
au
nici
un
rol?”
Trebuie
să
fim
atenţi
în
această
privinţă.
Faptele
bune
apar
în
mod
natural
atunci
când
o
persoană
exercită
credinţa
sinceră.
Dar
invers
nu
este
posibil.
Credinţa
sinceră
nu
se
poate
naşte
din
împlinirea
egoistă
a
faptelor
bune.
Natura
umană
păcătoasă
vrea
întotdeauna
să
fie
încurajată,
şi
cel
mai
bun
mod
de a
face
acest
lucru
este
să
privim
la
faptele
noastre
„bune.”
Siguranţa
mântuirii
noastre
nu
se
poate
fundamenta
pe o
listă
nesfârşită
de
fapte,
indiferent
cât
de
importante
sunt
acestea.
Dacă
vă
simţiţi
nesiguri
cu
privire
la
mântuire,
recitiţi
Ioan
3:16.
Veţi
observa
că
în
acest
verset
nu
se
spune
nimic
despre
fapte.
Siguranţa
voastră
se
bazează
doar
pe
făgăduinţele
lui
Dumnezeu.
O
altă
capcană
este
să
îţi
doreşti
biruinţa
asupra
unui
anumit
păcat,
pentru
a fi
sigur
de
mântuire.
Există
oameni
care
gândesc
astfel:
„Dacă
Dumnezeu
mi-ar
da
biruinţa,
aş
fi
sigur
că
voi
ajunge
în
cer.”
Aceasta
este
o
problemă
dificilă.
Dacă
aştepţi
să
biruieşti
păcatul
pentru
a fi
sigur
că
vei
ajunge
în
cer,
Dumnezeu
nu
îţi
poate
oferi
biruinţa.
Ajungi
să
cazi
în
ispita
de a
te
baza
pe
biruinţă
pentru
a fi
sigur
de
mântuire.
Mântuirea
noastră
nu
poate
fi
întemeiată
pe
nimic
altceva,
decât
pe
făgăduinţele
pe
care
ni
le-a
făcut
Dumnezeu.
Siguranţa
noastră
trebuie
să
fie
întemeiată
pe
ceea
ce a
făcut
Dumnezeu,
nu
pe
ceea
ce
facem
sau
nu
facem
noi.
Acela
care
se
luptă
pentru
biruinţă
pentru
a
putea
fi
sigur
de
mântuire
nu
înţelege
scopul
sfinţirii.
Unii
cred
că
procesul
sfinţirii
este
de a
produce
mai
multă
neprihănire,
astfel
încât,
în
final,
neprihănirea
individului
să
fie
atât
de
profundă,
încât
el
să-şi
merite
locul
în
cer.
E.J.
Waggoner
explică:
„Această
neprihănire
nu
poate
fi
obţinută
prin
efortul
nostru
personal.
Noi
singuri
nu
putem
face
nimic...
Şi
astfel,
porunca
de a
şti
că
Dumnezeu
ne
va
aduce
la
judecată
pentru
fiecare
lucru
ascuns,
include
porunca
nu
doar
de a
şti
că
legea
lui
Dumnezeu
va
fi
standardul
acelei
judecăţi,
dar
şi
că
numai
prin
Hristos
putem
obţine
acea
neprihănire
desăvârşită
pe
care
o
cere
legea...
căci
dacă
Îl
avem
pe
Hristos
în
inimă,
avem
şi
legea”
(„Things
We
Should
Know,”
No
2,
Signes
of
the
Times,
10
feb
1887,
pag.
86).
Conceptul
scrierii
legii
în
inimile
noastre
cuprinde
şi
conceptul
„curăţirii
sanctuarului.”
Când
ne
deschidem
inimile
pentru
ca
Dumnezeu
să
ne
arate
păcatul,
ni
se
oferă
„doctoria
pentru
ochi,”
şi
Dumnezeu
foloseşte
standardul
legii
Sale
pentru
a ne
descoperi
păcatul.
Dacă
permitem
ca
inimile
noastre
să
treacă
prin
acest
proces,
legea
devine
parte
din
noi,
ceea
ce
va
da
naştere
la
„ascultare
neîntreruptă,
ca
şi
cum
ar
fi
rezultatul
propriilor
noastre
impulsuri.”
Avem
„gândul
acesta,
care
era
şi
în
Hristos
Isus.”
Mai
există
un
paradox
care
nu
trebuie
trecut
cu
vederea.
Majoritatea
cred
că
se
va
vedea
imediat
cum
devenim
din
ce
în
ce
mai
buni,
pe
parcurs
ce
avansăm
în
umblarea
creştină.
Ellen
White
a
scris
următoarele
cuvinte
în
capitolul
intitulat
„Dovada
adevăratei
ucenicii”
(idem,
pag.
64,
65):
„Cu
cât
te
vei
apropia
mai
mult
de
Hristos,
cu
atât
vei
recunoaşte
mai
mult
păcătoşenia
ta,
căci
atunci
vei
avea
o
viziune
mai
clară,
iar
imperfecţiunile
tale
vor
apărea
mai
mari
şi
în
vădit
contrast
cu
desăvârşirea
Sa...
Nu
poate
fi
iubire
profundă
pentru
Domnul
Hristos
în
inima
care
nu-şi
dă
seama
de
propria
ei
păcătoşenie.
Fiinţa
care
este
transformată
prin
harul
lui
Hristos
va
admira
caracterul
Său
divin;
dar
dacă
nu
ne
vedem
diformitatea
morală,
aceasta
este
dovada
de
netăgăduit
că
n-am
ajuns
să
vedem
frumuseţea
şi
desăvârşirea
caracterului
Domnului
Hristos.”
Cea
mai
bună
asigurare
că
Dumnezeu
te
sfinţeşte,
te
pune
deoparte,
este
atunci
când
îţi
cunoşti
starea
de
păcat,
şi
cel
mai
potrivit
loc
unde
o
poţi
cunoaşte
este
la
piciorul
crucii.
|
