|
Autorul
studiilor
biblice
spune
că
„puţine
subiecte
sunt
mai
controversate
printre
creştini
decât
îndreptăţirea.”
Care
ar
fi
cauza?
Modul
în
care
primim
mântuirea
este
probabil
cel
mai
important
şi
interesant
subiect
pe
care
l-am
putea
studia.
Dar
de
ce
este
atât
de
greu
de
înţeles?
Unul
dintre
motivele
principale
este
cuvântul
în
sine.
În
studiul
nostru
se
spune
simplu:
„Îndreptăţirea
este
o
acţiune
juridică.
O
persoană
este
îndreptăţită
atunci
când
este
declarată
nevinovată
de
către
judecător.”
Aceasta
are
legătură
cu
dreptatea
şi
corectitudinea,
cum
poate
fi
declarată
nevinovată
o
persoană
pe
baza
faptului
că o
altă
persoană
suferă
pedeapsa
în
locul
ei.
Am
asistat
la
dezbateri
ale
teologilor
pe
această
temă,
dar
aş
vrea
să
analizaţi
chestiunea
din
perspectiva
tinerilor
de
atăzi.
Săptămâna
aceasta,
elevii
mei
de
la
liceu
au
declarat
că
dacă
Dumnezeu
are
putere
absolută
poate
să
ia
orice
hotărâre
şi
să o
schimbe
oricând
doreşte,
fără
să
dea
socoteală
cuiva.
Din
punctul
lor
de
vedere,
aceasta
este
natura
puterii.
Ei
consideră
mântuirea
ca
pe o
soluţie
convenabilă
pentru
Dumnezeu
la
un
moment
dat,
şi
astfel
ideea
că
ţinta
lucrării
lui
Hristos
pe
pământ
a
fost
de a
ne
conduce
să
trăim
fără
păcat
prin
credinţă
nu
era
importantă.
Am
fost
surprins
la
auzul
acestui
concept
căci
el
demonstra
faptul
că
ideea
conform
căreia
Dumnezeu
declară
o
persoană
ca
fiind
neprihănită
(îndreptăţită)
se
armonizează
uşor
cu
filozofia
care
îi
dezorienta
pe
elevii
mei,
dar
în
final
ar
putea
distruge
sufletul
cuiva.
Problema
constă
într-o
răstălmăcire
a
naturii
autorităţii.
Aplicată
la
Tatăl
ceresc,
este
monstruoasă!
Dumnezeu
este
văzut
ca o
fiinţă
arbitrară.
Şi
mai
grav
este
faptul
că
El
este
văzut
ca
fiind
lipsit
de
integritate,
respect
sau
onoare
–
doar
foarte
puternic.
Totul
se
centrează
asupra
hotărârii
lui
Dumnezeu
de a
îndreptăţi
o
persoană,
indiferent
de
caracterul
pe
care
aceasta
îl
are.
Un
astfel
de
concept
despre
Dumnezeu
îndepărtează
orice
dorinţă
de
închinare
adevărată
şi
orice
apreciere
din
inimă
(credinţă).
În
mod
sigur,
procesul
îndreptăţirii
este
cel
mai
onorabil
act
al
lui
Dumnezeu.
El
defineşte
dragostea
Lui
neasemuită
pentru
omenire.
Apropo,
elevi
mei
mi-au
spus
că
argumentul
lor
era
pur
şi
simplu
rezultatul
a
ceea
ce
au
văzut
şi
auzit
în
cadrul
EXPERIENŢEI
actuale
(spre
deosebire
de
ceea
ce
li
se
SPUSESE)
constatată
acasă,
la
biserică
şi
la
şcoală.
În
Romani
putem
descoperi
falsitatea
conceptului
susţinut
de
elevi.
Începând
cu
Romani
3:10,
Pavel
vorbeşte
despre
starea
noastră
păcătoasă.
Elevii
mei
afirmau
că
nu
au
auzit
vorbindu-se
prea
mult
despre
starea
noastră
păcătoasă.
Este
posibil
ca
noi,
în
dorinţa
noastră
de a
evita
legalismul
şi o
proastă
imagine
de
sine,
să
fi
neglijat
să
vorbim
deschis
despre
marea
noastră
răzvrătire
şi
robia
păcatului?
Ei
ştiau
că
sunt
păcătoşi,
dar
dacă
Isus
a
fost
Înlocuitorul
nostru,
înseamnă
că
nu
aveau
pentru
ce
să
îşi
facă
griji.
Având
în
vedere
că
Dumnezeu
este
autoritatea
absolută
şi
El a
spus
că
Isus
a
rezolvat
problema,
chestiunea
este
încheiată.
Nu
mai
este
nevoie
să
ne
preocupăm
de
biruirea
păcatului.
Mai
mult,
de
ce
să
ne
deranjăm
să
mai
mergem
la
biserică
dacă
nu
există
nici
o
nevoie
personală
de a
fi
acolo?
De
fapt,
chiar
aşa
s-au
exprimat
elevii!
Discuţia
a
început
atunci
când
studiam
despre
motivul
pentru
care
Isus
trebuia
să
devină
om
ca
să
ne
mântuiască.
Câţiva
elevi
au
spus
că
Isus
a
trăit
pe
pământ
ca
Dumnezeu
[nu
ca
om,
n.tr.],
de
aceea
a
ascultat
în
mod
desăvârşit.
Păreau
şocaţi
atunci
când
le-am
spus
că
NOI
trebuie
să
biruim
păcatul
prin
credinţa
pe
care
Isus
a
exercitat-o
atunci
când
a
avut
aceleaşi
slăbiciuni
ca
şi
noi.
Oricine
este
familiarizat
cu
solia
1888
poate
observa
câteva
din
problemele
cu
care
se
confruntă
aceşti
elevi.
În
mod
evident,
ei
nu
înţeleg
neprihănirea
prin
credinţă,
îndreptăţirea,
cum
este
Hristos
Mântuitorul
nostru,
şi
natura
credinţei,
în
sine,
ca
să
menţionez
doar
câteva
dintre
ele.
Dar
îngrijorarea
mea
cu
privire
la
elevii
mei
este
rezumată
în
următoarele
cuvinte
ale
lui
Pavel:
„Deci,
fiindcă
suntem
socotiţi
neprihăniţi,
prin
credinţă,
avem
(sau:
să
avem)
pace
cu
Dumnezeu,
prin
Domnul
nostru
Isus
Hristos. Lui
Îi
datorăm
faptul
că,
prin
credinţă,
am
intrat
în
această
stare
de
har,
în
care
suntem;
şi
ne
bucurăm
în
nădejdea
slavei
lui
Dumnezeu”
(Rom.
5:1,
2).
Atunci
când
nu
înţelegem
că
Isus
a
venit
pentru
a
birui
păcatul
în
locul
nostru,
ne
lipseşte
pacea
lui
Dumnezeu
care
depăşeşte
orice
cunoştinţă.
Nu
reuşim
să
înţelegem
că
Dumnezeu
ni
S-a
dăruit
în
Hristos
(Evr.
3:7-11;
4:1-8).
Practicând
credinţa
lui
Isus,
dezvoltată
prin
înfruntarea
ispitelor,
primim
putere
pentru
a
trăi
o
viaţă
plină
de
pace,
deoarce
avem
încredere
că
Dumnezeu
ne
poate
păzi
de
cădere
(Iuda
24).
Aceasta
este
ceea
ce
le
trebuie
copiilor
noştri,
la
fel
ca
şi
nouă.
Aşadar,
cum
aduce
îndreptăţirea
pacea?
1.
Conform
cu
Romani
3:10-18,
noi
ne
găsim
într-o
stare
care
ne
înstrăinează
aşa
de
mult
de
Dumnezeu,
încât
suntem
cei
mai
nenorociţi.
Totuşi,
dacă
nu
suntem
confruntaţi
cu
ceva
mai
bun,
ne
vom
mulţumi
în
ignoranţă.
2.
Atât
de
mult
a
iubit
Dumnezeu
lumea,
încât
L-a
dat
pe
Fiul
Său
pentru
a ne
aduce
viaţă
şi
lumină
în
întuneric.
De
la
nivelul
de
egalitate
cu
Dumnezeu,
El a
coborât
până
la
noi.
Prin
viaţa
Sa,
El a
suferit
înstrăinarea
care
exista
între
om
şi
Dumnezeu
(Evr.
2:14,
15),
totuşi,
El a
biruit
păcatul
şi
l-a
osândit
în
firea
pământească
(Rom.
8:3-5).
Dumnezeu
a
făcut
acest
lucru
pe
când
eram
noi
încă
nelegiuiţi
şi
vrăjmaşi
(Rom.
5:6-10),
indiferent
dacă
noi
urma
să
acceptăm
sau
nu.
Aceasta
este
îndreptăţirea
legală.
Prin
faptul
că
Isus
a
luat
păcatele
noastre
şi
le-a
biruit,
El
pune
capăt
la
ceea
ce a
înstrăinat
omul
de
Dumnezeu.
Omul
este
acum
eliberat
din
robia
lui
Satana,
astfel
încât
poate
alege
din
nou
în
mod
liber
să
Îi
slujească
lui
Dumnezeu.
Un
astfel
de
act
al
îndreptăţirii
legale
oferă
cea
mai
puternică
motivaţie
pentru
oricine
de
a-I
răspunde
lui
Dumnezeu
într-o
manieră
pozitivă
(credinţă).
El
dezvăluie
adevăratul
caracter
al
lui
Dumnezeu
şi
demonstrează
că
Satana
este
un
înşelător.
3.
Îndreptăţirea
prin
credinţă
este
ceea
ce
descrie
Pavel
în
Romani
4 în
viaţa
lui
Avraam.
Când
se
pune
întrebarea:
„Cum
a
fost
îndreptăţit
Avraam?,”
eu
nu
am
văzut
mereu
legătura
dintre
a fi
îndreptăţit
prin
credinţă
şi
„Avraam
a
crezut
pe
Dumnezeu,
şi
aceasta
i
s-a
socotit
ca
neprihănire.”
Avraam
nu a
urmărit
niciodată
îndreptăţirea,
în
sensul
în
care
folosim
noi
cuvântul
din
Romani.
Nici
nu a
urmărit
mântuirea,
în
sensul
obişnuit
al
cuvântului,
şi
nici
măcar
nu
şi-a
mărturisit
păcatele
şi
nu
s-a
pocăit
de
ele
în
modul
clasic
recomandat.
Aşadar,
care
este
legătura?
Raportul
biblic
spune
că
el a
crezut
făgăduinţele
lui
Dumnezeu,
că
El
va
face
ceea
ce
i-a
promis
lui
Avraam.
Cele
mai
importante
pasaje
din
Noul
Testament
care
vorbesc
despre
credinţa
lui
Avraam
(Rom.
4,
Evr.
11:8-19;
Gal.
3:6-9;
4:21-29)
sunt
centrate
asupra
faptului
că
Avraam
a
învăţat
să
îşi
recunoască
deplina
neputinţă
de a
împlini
binecuvântarea
lui
Dumnezeu
faţă
de
el
şi
să
creadă
pur
şi
simplu
că
Dumnezeu
putea
să
realizeze
singur
acest
lucru.
Acest
tip
de
credinţă
a
funcţionat.
Disponibilitatea
lui
Avraam
de
a-l
jertfi
pe
Isaac
arată
în
mod
clar
că
el
credea
că
Dumnezeu
Îşi
va
ţine
promisiunea
că
el
va
moşteni
pământul
prin
Isaac,
chiar
dacă
asta
ar
fi
însemnat
învierea
lui
Isaac.
Această
disponibilitate
de a
crede
că
Dumnezeu
Îşi
va
împlini
făgăduinţele
i-a
adus
pace
lui
Avraam.
El
era
liber
de
povara
de a
încerca
să
Îl
ajute
pe
Dumnezeu,
povară
care
îi
adusese
atâta
suferinţă
(Gen.
16 –
Hagar
şi
Ismael).
Astfel,
credinţa
sa i
s-a
socotit
ca
neprihănire
(el
a
fost
îndreptăţit
prin
credinţă).
La
fel
poate
fi
şi
în
cazul
nostru.
Dumnezeu
ne
cere
să
ascultăm
de
legea
Sa
(care
este
neprihănire).
Când
credem
aşa
cum
a
crezut
Avraam,
adevărata
credinţă
se
prinde
de
făgăduinţele
lui
Dumnezeu
şi
acţionăm
în
armonie
cu
caracterul
lui
Dumnezeu
(legea
Sa).
Păcatul
şi
îndoiala
sunt
biruite
şi
avem
pace.
„Observaţi
că
atunci
când
avem
pace
cu
Dumnezeu,
nu
este
vorba
doar
de o
pace
între
noi
şi
El,
ci
avem
pacea
Lui.
Această
pace
a
fost
lăsată
pe
pământ
pentru
oameni;
pentru
că
Domnul
a
spus:
‘Vă
las
pacea,
vă
dau
pacea
Mea’
(Ioan
14:27).
El
ne-a
dat-o
nouă.
Aşadar,
este
a
noastră
deja.
A
fost
întotdeauna
a
noastră.
Singura
problemă
este
că
noi
nu
am
crezut.
De
îndată
ce
credem
cuvintele
lui
Hristos,
avem
într-adevăr
pacea
pe
care
ne-a
dat-o
El.
Şi
aceasta
este
pace
cu
Dumnezeu,
deoarece
găsim
pacea
în
Hristos,
şi
Hristos
locuieşte
în
sânul
Tatălui
(Ioan
1:18).
‘Multă
pace
au
cei
ce
iubesc
Legea
Ta,
şi
nu
li
se
întâmplă
nici
o
nenorocire’
(Ps.
119:165).
‘O!
de
ai
fi
luat
aminte
la
poruncile
Mele,
atunci
pacea
ta
ar
fi
fost
ca
un
râu,
şi
fericirea
ta
ca
valurile
mării’
(Is.
48:18).
Neprihănirea
înseamnă
pace,
deoarece
războiul
nostru
împotriva
lui
Dumnezeu
era
cauzat
de
păcatele
pe
care
le
îndrăgeam.
Viaţa
lui
Dumnezeu
este
neprihănire,
şi
El
este
Dumnezeul
păcii.
Deoarece
vrăjmăşia
[ura]
reprezintă
firea
pământească
şi
lucrările
ei
nelegiuite,
pacea
trebuie
să
fie
opusul,
şi
anume
neprihănirea.
Aşadar,
este
evident
că
fiind
îndreptăţiţi
prin
credinţă
avem
pace
cu
Dumnezeu.
Neprihănirea
pe
care
o
avem
prin
credinţă
aduce
cu
sine
pacea.
Cele
două
nu
pot
fi
despărţite”
(E.J.
Waggoner,
Waggoner
on
Romans,
pag.
93).
|
