|
Este
posibil
ca
noi
să
fi
neglijat
vestirea
mai
accentuată
şi
mai
frecventă
a
acelei
părţi
a
evangheliei
care
are
legătură
cu
învierea
Domnului
nostru
Isus
Hristos?
Despre
înviere
se
vorbeşte
peste
tot
în
Noul
Testamet,
şi
la
ea
se
face
referire
în
mod
explicit
şi
în
Vechiul
Testament.
Moartea
lui
Hristos
pe
cruce
şi
învierea
Sa
au
constituit
temele
principale
ale
soliei
apostolilor
(Fapte
2:22-24;
3:14-15;
4:10,
33;
13:28-30,
36-39;
17:2-4,
30-32;
1
Cor.
15:3-4).
Isus
a
vorbit
de
mai
multe
ori
despre
propria
Sa
înviere
în
evangheliile
sinoptice,
iar
Pavel
se
referă
la
ea
în
Romani
1,
6,
8; 1
Tes.
4; 1
Cor.
15.
De
fiecare
dată
când
era
vestită
evanghelia,
învierea
era
prezentată
ca
argument
principal
în
favoarea
lucrării
pe
care
o
îndeplinise
Hristos
pe
cruce.
Povestea
crucii
este
întipărită
în
povestea
învierii.
Fără
biruinţa
extraordinară
care
se
găseşte
în
învierea
Omului
de
pe
Gologota,
predicarea
crucii
ar
fi
lipsită
de
putere
şi
inutilă.
Frumuseţea
soliei
1888
constă
în
faptul
că a
adus
şi
mai
proeminent
în
faţa
lumii
pe
„Mântuitorul
răstignit,
jertfa
pentru
păcatele
întregii
lumi.
Ea a
prezentat
neprihănirea
prin
credinţa
în
Garantul
nostru,”
fiind
„solia
celui
de-al
treilea
înger.”
Dar
învierea
trebuia
să
fie
şi
este
argumentul
principal
că
neprihănirea
a
fost
realizată
pe
cruce
pentru
fiecare
om
şi
i-a
fost
dăruită.
Să
lăsăm
raportul
biblic
să
vorbească:
Hristos
„a
fost
dat
din
pricina
fărădelegilor
noastre,
şi a
înviat
din
pricină
că
am
fost
socotiţi
neprihăniţi”
(Rom.
4:25).
Din
Scriptură
reiese
clar
că
Hristos
a
murit
nu
pentru
păcatele
noastre,
ci
pentru
păcatele
întregii
lumi.
De
aceea,
învierea
trebuie
să
fie
dovada
neprihănirii
întregii
lumi.
Scriptura
spune
clar:
El
„a
înviat
din
pricină
că
am
fost
socotiţi
neprihăniţi”
–
neprihănire
care
a
fost
realizată
la
cruce.
Învierea
este
dovada
cea
mai
clară
că
Hristos
a
realizat
salvarea
de
sub
blestemul
legii
pentru
toţi
oamenii
şi
le-a
oferit-o,
având
ca
rezultat
anumite
beneficii
temporare,
cum
ar
fi
viaţa
aceasta
care
constituie
un
timp
de
probă.
Această
veste
bună
trebuie
primită
prin
credinţa
în
Garantul
care
lucrează
în
dragoste
pentru
ca
noi
să
obţinem
beneficiul
veşnic
al
nemuririi.
(Este
adevărat
că
mulţi
oameni
batjocoresc
ceea
ce
le-a
fost
oferit,
insultând
astfel
pe
Duhul
harului).
Învierea
este
de
asemenea
dovada
principală
că,
pe
cruce,
Hristos
a
adus
iertarea
păcatelor
întregii
lumi.
Citiţi
argumentul:
„Şi
dacă
n-a
înviat
Hristos,
credinţa
voastră
este
zadarnică,
voi
sunteţi
încă
în
păcatele
voastre...”
(1
Cor.
15:17).
Fără
înviere
nu
există
iertare!
„Dumnezeul
părinţilor
noştri
a
înviat
pe
Isus
pe
care
voi
L-aţi
omorât,
atârnându-L
pe
lemn. Pe
acest
Isus,
Dumnezeu
L-a
înălţat
cu
puterea
Lui,
şi
L-a
făcut
Domn
şi
mântuitor,
ca
să
dea
(infinitivul
aorist
[1])
lui
Israel
pocăinţa
şi
iertarea
păcatelor”
(Fapte
5:30,
31).
Darul
iertării
este
o
realitate
istorică
înrădăcinată
în
crucea
lui
Hristos
şi
confirmată
de
învierea
Lui.
„Şi
după
cum
toţi
mor
în
Adam,
tot
aşa,
toţi
vor
învia
în
Hristos.”
Învierea
este
şi
va
fi
dovada
cea
mai
importantă
că
toţi
oamenii
au
fost
predestinaţi
pentru
mântuire
în
Hristos.
Când
cei
care
au
dispreţuit
şi
au
respins
harul
lui
Dumnezeu
vor
fi
înviaţi,
ei
vor
conştientiza
şi
vor
recunoaşte
că
au
fost
aleşi
în
Hristos
pentru
mântuire.
Atunci
fiecare
genunchi
se
va
pleca
şi
fiecare
limbă
va
mărturisi
că
Isus
Hristos
este
Domnul.
Nimeni
nu
ar
putea
fi
înviat
din
morţi
dacă
nu
ar
fi
fost
ales
în
Hristos
încă
de
la
întemeierea
lumii.
Întruparea
Fiului
lui
Dumnezeu
a
constituit
maniera
tainică
prin
care
fiecare
fiu
şi
fiică
a
lui
Adam
a
fost
aleasă
în
El.
Când
Fiul
lui
Dumnezeu
S-a
coborât
ca
să
ia
natura
noastră
umană
asupra
naturii
Sale
divine,
întreaga
rasă
omenească
a
fost
aşezată
în
Hristos.
Dacă
cineva
se
îndoieşte
de
acest
adevăr,
să
asculte
şi
să
citească
dovezile
pe
care
le
oferă
învierea:
„Şi
după
cum
toţi
mor
în
Adam,
tot
aşa,
toţi
vor
învia
în
Hristos.”
„Toţi”
care
vor
învia
îi
include
atât
pe
credincioşi,
cât
şi
pe
necredincioşi,
deoarece
ei
au
fost
aleşi
în
Hristos.
Pana
inspirată
confirmă
această
concluzie.
„Ca
urmare
a
păcatului
lui
Adam,
moartea
a
trecut
asupra
întregului
neam
omenesc.
Toţi,
fără
deosebire,
merg
în
mormânt.
Iar
prin
prevederile
Planului
de
Mântuire
toţi
vor
fi
scoşi
din
mormântul
lor.
‘Va
fi o
înviere
a
celor
drepţi
şi a
celor
nedrepţi.’
‘Şi
după
cum
toţi
mor
în
Adam,
tot
aşa
toţi
vor
învia
în
Hristos’
(Fapte
24:15;
1
Cor.
15:22).”
[2]
Învierea
nelegiuiţilor
va
constiui
dovada
finală
pentru
ei
că
au
fost
aleşi,
predestinaţi,
desemnaţi,
adoptaţi
şi
socotiţi
neprihăniţi
în
Hristos.
Dar
ei
au
negat
şi
au
respins
în
mod
conştient
şi
premeditat
ceea
ce
le-a
fost
dat
în
Hristos.
Vestea
bună,
necondiţionată,
a
evangheliei,
care
se
manifestă
prin
anumite
beneficii
temporare,
poate
fi
dispreţuită
şi
respinsă,
având
ca
rezultat
pierderea
veşnică
a
darului
oferit
lor
cu
un
preţ
infinit.
Solii
cu
„acreditare
cerească”
(A.T.
Jones
şi
E.J.
Waggoner)
au
insistat
asupra
importanţei
pe
care
trebuie
să o
acorde
învierii
aceia
care
declară
că
Îl
cunosc
pe
Hristos.
Învierea
lui
Hristos
a
fost
începutul
unei
noi
vieţi
despărţite
de
păcat
pentru
aceia
botezaţi
în
moartea
şi
învierea
Lui.
„Astfel,
nimic,
cu
excepţia
morţii,
nu
poate
produce
despărţirea
[de
păcat].
Noi
nu
ne
puteam
despărţi
singuri
de
păcat,
pentru
că
păcatul
era
viaţa
noastră.
Nu
ar
fi
fost
posibil
ca
noi
să
nimicim
păcatul
decât
dacă
am
fi
renunţat
la
viaţă,
iar
aceasta
ar
fi
însemnat
dispariţia
noastră.
Acesta
este
motivul
pentru
care
nelegiuiţii
care
mor
în
păcatele
lor
nu
vor
avea
nici
un
viitor;
renunţând
la
viaţa
lor
(sau,
mai
degrabă,
fiindu-le
retrasă),
ei
nu
mai
există.
Dar
Hristos
a
avut
puterea
de
a-Şi
da
viaţa,
şi
de a
o
primi
din
nou;
şi
astfel,
când
noi
Îi
predăm
Lui
vieţile
noastre,
suntem
înviaţi
din
nou
datorită
vieţii
Sale
veşnice.
Amintiţi-vă
că
El
nu
ne
dă
înapoi
viaţa
noastră,
ci
ne
dă
viaţa
Lui.
În
viaţa
Lui
nu a
existat
niciodată
păcat;
de
aceea
răstignirea
şi
învierea
noastră
împreună
cu
El
înseamnă
despărţirea
noastră
de
păcat.”[3]
Învierea
este
argumentul
principal
despre
ceea
ce a
realizat
Hristos
pentru
noi
la
cruce
şi
dovada
cea
mai
importantă
despre
ceea
ce
va
realiza
El
în
noi.
______________
[1]
Verbul
grecesc
„a
da”
este
la
infinitiv
aorist
care
înseamnă
că
„darea”
a
avut
loc
la
un
aumit
moment
în
istorie
şi
s-a
încheiat.
[2]
Tragedia
veacurilor,
pag.
544
[3]
Waggoner
on
Romans,
pag.
6.111,
6.112
|