Istoria mântuirii noastre

12 - 18 februarie 2005

  Întuneric în miezul zilei  

Patricia L. Guthrie

Studiul acestei săptămâni începe cu strigătul agonizant al Mântuitorului nostru: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mat. 27:46).

Chiar atunci întunericul L-a înconjurat pe Hristos, adevărata „Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume” (Ioan 1:9).

Dincolo de privirile unei lumi ostile, în spatele perdelei, s-au desfăşurat momentele Lui de suferinţă supremă – o suferinţă unică în istoria universului. Această scenă nu se va mai repeta niciodată. Tatăl – una cu Fiul Său pentru veşnicie – Se desparte de Fiul Său împovărat de păcat. Cuprinsă de o agonie care depăşeşte capacitatea noastră de pătrundere, inima Tatălui a fost sfâşiată la fel ca perdeaua din templu.

Ce? L-a părăsit pe Fiul Său! A permis puterilor întunericului să Îl înfăşoare pe Fiul Său prea iubit şi nu a făcut nimic ca să oprească sabia!

Toate acestea pentru rasa noastră nerecunoscătoare, ticăloasă. Dumnezeu a iubit atât de mult lumea încât a dat... tot cerul în acel Dar nepreţuit.

Când privim la această scenă, să ne scoatem încălţările, căci pământul pe care ne aflăm este sfânt. Să ne rugăm să primim doctoria pentru ochi, de origine divină, ca să înţelegem lucrurile profunde ale lui Dumnezeu.

Crucea ne va capta întreaga atenţie de-a lungul veşniciei. Crucea lui Hristos este esenţa soliei pe care Dumnezeu a trimis-o poporului Său cu mai bine de 100 de ani în urmă pentru a-l pregăti – nu pentru moarte, ci pentru înălţare. De asemenea în această solie erau sclipiri ale luminii celui de-al patrulea înger din Apocalipsa 18:1, care va lumina toate naţiunile şi orice grup de oameni de pe pământ.

În timp ce istoria acestei lumi se desfăşoară sub privirile noastre, recunoaştem că scopul veşnic al lui Dumnezeu a fost de a-L descoperi pe Hristos, Lumina lumii. Şi într-adevăr, crucea nu a constituit prima ocazie în care Dumnezeu a făcut ca lumina să strălucească în întuneric.

Lumina străluceşte în creaţie

Raportul biblic ne spune că la început pământul era „pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric” (Gen. 1:2). Prezenţa întunericului indică faptul că răul a existat înaintea creaţiei. Prinţul întunericuui era deja la lucru, atribuindu-I lui Dumnezeu motivaţiile egoiste care în realitate luaseră fiinţă într-un mod ciudat chiar în inima lui. Oştile cereşti nu avuseseră niciodată motive să ia în discuţie caracterul Creatorului lor. Acuzaţiile lui Satana au cauzat o puternică scindare în mijlocul fiinţelor cereşti. În cer a izbucnit războiul, iar Satana şi urmaşii săi au fost aruncaţi afară.

Acest eveniment a coincis îndeaproape cu crearea pământului, care la început era cuprins de întuneric. Prima lucrare realizată de Dumnezeu în cadrul creaţiunii a fost să risipească întunericul oferind lumină – o descoperire a caracterului lui Hristos în contrast cu caracterul lui Satana.

„Dumnezeu a zis: ‘Să fie lumină!’ Şi a fost lumină. Dumnezeu a văzut că lumina era bună; şi Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric” (Gen. 1:3, 4).

Ioan ne spune că „la început” „toate lucrurile au fost făcute prin El” şi că „în El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.” Din nefericire, „Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a înţeles-o” (Ioan 1:1-5, fragmente; KJV).

În 2 Corinteni 4:6 Pavel scrie: „Căci Dumnezeu, care a zis: ‘Să lumineze lumina din întuneric’ ne-a luminat inimile, ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos.”

Vedem cum, chiar de la început, Dumnezeu a dorit să Îl descopere pe Isus Hristos, lumina şi viaţa lumii, în contrast cu păcatul şi puterile întunericului. Punctul culminant al acestui efort l-au constituit acele ore întunecate în care Hristos a atârnat pe cruce. Crucea lui Hristos înseamnă totul pentru noi. Acesta este singurul scop, singura motivaţie a existenţei noastre.

Lumina străluceşte în vremea sfârşitului

La întâlnirile de la Minneapolis şi la întâlnirile de tabără de după aceea, planul lui Dumnezeu a fost ca „poporul care fusese în întuneric să îşi poată deschide inima şi mintea înaintea soliei pe care El dorea să le-o ofere, astfel încât să vadă adevărul – nou pentru mulţi dintre ei – ca pe adevăr vechi într-un cadru nou. Înţelegerea poporului lui Dumnezeu a fost orbită, deoarece Satana a reprezentat greşit caracterul lui Dumnezeu. Domnul nostru Cel bun şi îndurător a fost prezentat înaintea oamenilor ca având atributele lui Satana, şi bărbaţi şi femei care căutau adevărul L-au privit atâta timp pe Dumnezeu într-o lumină falsă, încât este greu de risipit norul care ascunde de privirile lor slava Sa.

În Sabat [raport al întâlnirii de tabără de la Ottawa, Kansas, tipărit în The Review and Herald, 23 iulie 1889], au fost prezentate învăţături care erau noi pentru majoritatea ascultătorilor. Lucruri noi şi vechi au fost scoase la suprafaţă din caseta cu obiecte preţioase a Cuvântului lui Dumnezeu. Au fost descoperite învăţături pe care oamenii de-abia le puteau înţelege şi însuşi. Lumina a strălucit din Cuvântul lui Dumnezeu în legătură cu legea şi evanghelia, în legătură cu faptul că Hristos este neprihănirea noastră, lucru care părea sufletelor înfometate după adevăr a fi o lumină mult prea preţioasă pentru a fi primită” (Selected Messages, vol. 1, pag. 355, 356).

Rodul acestor solii era schimbarea vieţii: „La fiecare întâlnire erau date multe mărturii despre pacea, liniştea şi bucuria pe care oamenii le-au găsit primind lumina.” „Îi mulţumim Domnului din toată inima că avem lumină preţioasă pentru a o prezenta înaintea poporului, şi tresăltăm de bucurie pentru faptul că avem o solie pentru această vreme – adevăr prezent. Vestea că Hristos este neprihănirea noastră a adus uşurare multor, multor suflete, şi Dumnezeu spune poporului Său: ‘Mergeţi mai departe’” (Idem, pag. 356, 367).

Pentru a aprecia neprihănirea lui Hristos în contextul crucii, adevărul aşa cum este în Isus trebuie vestit în mod clar. Dacă nu înţelegem corect crucea lui Hristos, nu putem vesti evanghelia în mod clar.

Concepte greşite cu privire la cruce

Să analizăm pe scurt unele dintre conceptele greşite:

• Pentru a salva omenirea, Hristos trebuia torturat fizic, ca pedeapsă pentru păcatele noastre. Acesta a fost motivul pentru care a fost bătut şi jignit, cuiele I-au străpuns mâinile şi picioarele, şi a suferit multe alte nedreptăţi – toate erau necesare pentru a-L satisface pe Dumnezeu Tatăl din cauza păcatului omenirii.

Notă: Deşi nimeni nu neagă că Hristos a suferit o tortură fizică teribilă, recunoaştem că păcatul produce ceva mult mai dureros chiar şi decât tortura fizică. Păcatul desparte creatura de Dătătorul Vieţii. Agonia mentală pe care Hristos a îndurat-o din Ghetsemani până la cruce a fost aşa de puternică comparativ cu durerea fizică pe care a simţit-o, încât de-abia a mai perceput durerea fizică, oricât de profundă era. Analizând ce s-a întâmplat, ajungem să înţelegem puţin din durerea pe care păcatul a adus-o inimii lui Dumnezeu încă de la apariţia lui. În Psalmul 22 perdeaua este ridicată suficient cât să aruncăm o privire la trăirile lui Hristos în timp ce atârna în mijlocul întunericului îngrozitor:

„Am ajuns ca apa, care se scurge, şi toate oasele mi se despart; mi s-a făcut inima ca ceara, şi se topeşte înăuntrul meu” (vers. 14).

În studiul de luni se spune: „În Biblie, întunericul este un simbol al răului, al despărţirii de Dumnezeu, care este Lumină şi în care ‘nu este întuneric.’” Se continuă: „Întunericul este, astfel, un simbol exterior al întunericului spiritual care Îl învăluia pe Fiul lui Dumnezeu în timp ce luase asupra Sa întreaga povară a mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatului... ‘Întunericul dens,’ scrie Ellen White ‘era un simbol al agoniei sufletului şi al groazei care Îl cuprinsese pe Fiul lui Dumnezeu’ (The Spirit of Prophecy, vol. 3, pag. 164).

• Un alt concept des întâlnit este că Hristos a murit „astfel încât nici unul dintre noi să nu fim nevoiţi vreodată să îi facem faţă [morţii, n.tr.] singuri” (studiul de marţi).

Notă: Conceptul că Hristos a murit „în locul meu” face abstracţie de punctul central al crucii. Biblia spune clar – crucea lui Hristos reprezintă moartea în locul tuturor. Nu doar că Hristos a murit „în locul meu,” ci El a murit „ca fiind eu.” Natura colectivă a omenirii „în Hristos” explică cum putea mântui Hristos întreaga rasă. Aşa cum „toţi mor” în Adam, la fel „toţi vor învia în Hristos” (1 Cor. 15:22).

Coloseni 3:3 spune: „Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.”

Întreaga lume a fost implicată în răstignirea lui Hristos, şi în El toţi au murit (2 Cor. 5:14). Mai mult, întunericul despărţirii de Dumnezeu produsă de păcat „trebuie experimentat de fiecare păcătos” (EGW Comments, SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 924). Aceia care apreciază acest adevăr experimentează moartea „eului” în Hristos în fiecare zi (Gal. 2:20). Aceia care resping implicarea lor în moartea lui Hristos vor vedea că procedând aşa au respins în mod implicit şi viaţa care se găseşte în El.

E.J. Waggoner a scris: „Crucea este şi a fost întotdeauna un simbol al batjocurii. A fi răstignit însemna a fi supus celei mai înjositoare morţi. Apostolul a spus că dacă ar fi predicat circumciziunea, adică neprihănirea prin fapte, ofensa crucii ar fi încetat. Ofensa crucii constă în faptul că dă mărturie despre neputinţa şi păcatul omenesc şi despre incapacitatea de a face ceva bun. A lua crucea lui Hristos înseamnă a depinde numai de El pentru tot, şi aceasta înseamnă aruncarea în ţărână a mândriei omeneşti. Oamenii adoră să se laude că sunt independenţi. Ei nu au nici o obiecţie cu privire la faptele bune pe care le pot face. Dacă cineva ar predica ‘moralitatea’ unui bande de tâlhari, sau oricărui păcătos, aceasta ar fi bine primită atâta timp cât sunt îndemnaţi să o obţină prin propriile eforturi. Într-adevăr, s-ar simţi chiar flataţi, întrucât o astfel de predicare ar presupune faptul că ei deţin deja neprihănirea. Dar dacă este predicată crucea; dacă se spune faptul că în om nu locuieşte nimic bun, şi că totul trebuie primit în dar, imediat cineva se simte ofensat” (The Glad Tidings, pag. 211).

• Al treilea concept des întâlnit este că Hristos a venit având o natură umană diferită de cea pe care o avem noi. Astfel, biruinţa pe care a obţinut-o asupra ispitei pe parcursul vieţii Sale şi pe cruce, a fost obţinută într-o manieră diferită de cea prin care trebuie să o obţinem noi. Iar natura morţii colective a eului pe care o experimentăm în Hristos este confuză.

Unul din punctele centrale ale soliei 1888 este că Hristos a luat aceeaşi natură a omului păcătos pentru a „[mântui] ce era pierdut.” Hristos a experimentat moartea eului în fiecare zi a vieţii Sale, respingând dorinţele egoiste ale trupului. Mântuitorul nu a permis niciodată interesului personal să câştige supremaţia, nici prin gând, nici prin cuvânt sau faptă. Luând natura Sa umană asupra naturii Sale divine, El a răstignit trupul cu toate poftele lui şi l-a făcut rob neprihănirii. Datorită biruinţei Sale supreme asupra trupului, nu există nici un motiv pentru cineva ca să persiste în păcat. Biruinţa Sa asupra păcatului a fost completă, iar El a realizat-o în trupul nostru omenesc, păcătos.

Alonzo T. Jones a spus: „Morţi împreună cu El? Ştim noi ce înseamnă aceasta?... Când a fost răstignit şi a murit, ce a urmat după aceea? A fost îngropat, aşa cum este îngropat orice mort. Iar noi? ‘Am fost îngropaţi împreună cu El.’ Îngropaţi împreună cu El! Am fost noi răstigniţi împreună cu El? Am murit noi împreună cu El? Au realizat Tatăl şi Fiul în natura umană moartea eului păcătos? Da. Al cui eu? Al meu.

Atunci, nu înţelegeţi că acesta este un dar al credinţei care trebuie primit alături de tot ce ne oferă Dumnezeu prin credinţă? Moartea omului vechi are loc în Hristos; în El are loc acest lucru şi Îi mulţumim lui Dumnezeu. Împreună cu El a fost răstignit şi omul cel vechi; împreună cu El a murit omul cel vechi; şi când El a fost îngropat, omul cel vechi a fost îngropat... În El are loc aceasta – în El... Noi studiem acum pur şi simplu ceea ce avem în El, ceea ce ne este oferit în El şi ceea ce trebuie primit prin credinţă” (1895 General Conference Bulletin, pag. 352).

Ce urmează

Pentru aceia care trăiesc în ultimele ore ale istoriei pământului, crucea are o importanţă deosebită. În cadrul lucrării Sale finale în sanctuarul ceresc, Hristos pregăteşte o Mireasă, un popor deosebit, pentru a se uni cu El prin nuntă. Când se va încheia această pregătire, va avea loc nunta.

Mulţi creştini au intrat în mormânt încrezători că Hristos a murit „în locul lor.” Dar Mireasa lui Hristos va creşte ajungând la nivelul unei aprecieri mai mature a suferinţelor lui Hristos. Acesta a fost scopul principal pentru care a fost trimisă solia 1888. Când soţul şi soţia se unesc, cei doi devin un trup. Ceea ce experimentează el, experimentează şi ea.

Nimeni nu poate înţelege deocamdată cum va fi în acea zi. Mireasa va simţi profund respingerea lui Hristos de către lume. Suferinţele Lui vor fi ale ei. În timp ce Duhul lui Dumnezeu, care a fost îndelung respins, este retras din această lume, toţi demonii iadului vor arunca planeta într-un ultim şi cumplit timp de strâmtorare. Încă o dată, Hristos va experimenta durerea profundă, nu din cauza despărţirii de Tatăl, aşa cum s-a întâmplat pe cruce, ci din cauza pierderii veşnice a copiilor Săi care L-au respins.

Mireasa Lui va fi urâtă şi prigonită de întreaga lume. Totuşi, plină de dragostea lui Hristos, ea va simţi doar tristeţe şi milă faţă de acele suflete care o vor persecuta. În timp ce mâna protecţiei divine este retrasă, poporul lui Dumnezeu, aflat încă în această lume şi având o natură păcătoasă, va simţi mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului. Ei o vor simţi ca şi cum ar fi împotriva lor. Deşi nu îşi pot aminti nici un păcat de care să nu se fi pocăit, ei simt totuşi durerea provocată de păcat şi despărţirea de Dumnezeu pe care o produce.

Isaia descrie în cuvinte clare ce se va întâmpla în această perioadă: „’Căci Făcătorul tău este bărbatul tău: Domnul este Numele Lui, şi Răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israel. El se numeşte Dumnezeul întregului pământ, căci Domnul te cheamă înapoi ca pe o femeie părăsită şi cu inima întristată, ca pe o nevastă din tinereţe, care a fost izgonită, zice Dumnezeul tău.’ ‘Câteva clipe te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu mare dragoste. Într-o izbucnire de mânie, Îmi ascunsesem o clipă Faţa de tine, dar Mă voi îndura de tine cu o dragoste veşnică, zice Domnul, Răscumpărătorul tău” (Is. 54:5-8).

În această oră întunecată a istoriei pământului, chiar înainte ca Însuşi Hristos să coboare din cer cu un strigăt şi cu sunetul trâmbiţei, Mireasa va trece printr-un întuneric asemănător cu cel de la cruce. Sentimentele ei îi vor spune că Dumnezeu a părăsit-o. Toţi cei din jurul ei îi vor spune acelaşi lucru. Deşi împovărată, prigonită şi însetată, ea se va prinde de Mâna atotputernică şi se va spriji deplin pe braţele bunătăţii Sale veşnice, la fel cum a făcut Hristos, Soţul ei, pe cruce. Pedeapsa cu moartea a fost instituită. Pentru o clipă, ei i s-a permis să guste din agonia crucii. Acum se poate identifica pe deplin cu Soţul ei în suferinţele Lui. Dar, în mila Sa, El nu o lasă să fie omorâtă de mâna vrăjmaşilor. Mărturia ei va fi următoarea: „Când întunericul pare să-I acopere faţa, / Harului Său neschimbător îmi încredinţez viaţa.”

Crucea recuperată

„’Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.’ Hristos  a fost răstignit; El ‘a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi’ (Rom. 4:25). Dar dacă nu suntem răstigniţi împreună cu El, moartea şi învierea Lui nu ne folosesc la nimic. Dacă suntem despărţiţi de crucea lui Hristos, iar aceasta se află în afara noastră, fie şi la o depărtare de numai o clipă, pentru noi toţi este la fel ca şi când Hristos nu ar fi fost răstignit. Nimeni nu a fost mântuit vreodată doar pentru că a crezut că la un moment dat, în viitor, o cruce va fi înălţată şi Hristos va fi răstignit, şi în prezent nimeni nu poate fi mântuit doar crezând că la un moment dat în trecut Hristos a fost răstignit. Nu; dacă oamenii vor să Îl vadă pe Hristos răstignit, ei nu trebuie să privească nici în viitor, nici în trecut, ci în sus; pentru că braţele crucii care a fost înălţată pe Calvar se întind de la Paradisul pierdut până la Paradisul refăcut, şi cuprind întreaga lume afectată de păcat. Răstignirea lui Hristos nu este limitată la o zi. El este ‘Mielul care a fost junghiat de la întemeierea lumii’ (Apoc. 13:8, RV); şi agonia Calvarului nu se va termina atâta timp cât în univers va exista un singur păcat sau păcătos. Chiar acum Hristos poartă păcatele întregii lumi, pentru că ‘toate se ţin prin El’; şi la final, când va fi obligat să îi lase pe cei răi pradă iazului de foc, durerea pe care o vor simţi ei va fi aceeaşi durere pe care a simţit-o Hristos pe cruce” (E.J. Waggoner, The Glad Tidings, pag. 84, 85).

    |