Istoria mântuirii noastre

 15 - 21 ianuarie 2005

  Mi-ai pregătit un trup  

Kelvin (Mark) Duncan

"Între Dumnezeu şi om nu este decât un mijlocitor. În cer a fost anunţat acest mare adevăr. De la scaunul de domnie a fost auzit un glas spunând: 'Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup'" (Evr. 10:5; Review and Herald, 11 nov. 1890).

Isus a renunţat la scaunul de domnie pentru a merge „să caute şi să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10). „Trupul” pe care I-l „pregătise” Dumnezeu era un trup care urma să Îl califice pentru a deveni Mântuitorul lumii. Orice confuzie sau discrepanţă în înţelegerea pe care o avem cu privire la acel „trup,” presupune în mod obligatoriu confuzie şi o înţelegere greşită cu privire la evanghelia mântuirii. Cei care sunt chemaţi să vestească pentru ultima oară evanghelia „oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod” (Apoc. 14:6) ca o condiţie esenţială a revenirii lui Hristos, trebuie să înţeleagă bine ce este cu acel trup „pregătit.” „Domnul, în marea Sa îndurare,” ne-a trimis în 1888 o solie care urma să ne îndrepte atenţia atât asupra naturii umane a lui Isus, cât şi asupra naturii Sale divine.

Epistola către Evrei conţine analiza cea mai detaliată şi completă a pregătirii şi a atributelor lui Hristos ca Mântuitor/Mare Preot al nostru. Deoarece lucrarea Sa pe pământ şi lucrarea Sa în sanctuarul ceresc reprezintă doar două etape ale lucrării Sale de mântuire, ceea ce descrie Evrei este procesul în urma căruia Hristos a putut deveni Mântuitorul nostru. Ce s-a întâmplat?

Evrei începe abordând subiectul divinităţii lui Hristos. Coborârea Lui la nivelul omului, prin faptul că a luat acel trup care Îi fusese „pregătit,” poate fi apreciată corect doar dacă înţelegem unde Se găsea El înainte de a coborî. El avea trupul şi natura lui Dumnezeu. Acesta este mesajul capitolului unu din Evrei.

Totuşi, trebuie să reţinem că, din poziţia Lui de Dumnezeu, El nu ne putea mântui. Pentru a deveni Mântuitorul nostru, El trebuia să sufere o schimbare, luând trupul şi natura omului. Aceasta este semnificaţia expresiei „Mi-ai pregătit un trup” şi acesta este subiectul capitolului doi din Evrei. Aşa cum în capitolul unu se spune că El este pe deplin Dumnezeu, în capitolul doi se spune că este pe deplin om. Natura Lui ca Dumnezeu este definită în capitolul unu. Natura Lui ca om este definită în capitolul doi. Aici este prezentat un argument bazat pe paralelism. Compromiterea naturii pe care El Şi-a asumat-o în capitolul doi înseamnă compromiterea naturii pe care o are în capitolul unu. Aşa cum El este Dumnezeu şi nimic nu-L desparte de natura divină, El a devenit om, fără ca nimic să-L despartă de natura umană.

În capitolul unu, El este oglindirea slavei lui Dumnezeu şi „întipărirea Fiinţei Lui” (Evr. 1:3). El este „cu atât mai presus de îngeri” (vers. 4). Dumnezeu Tatăl Îi spune: „Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este în veci de veci; toiagul domniei Tale este un toiag de dreptate” (vers. 8). Tot Tatăl spune: „Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine!” (vers. 6). Doar Dumnezeu este vrednic de închinare. Hristos este Dumnezeu, de aceea este vrednic de închinare. Astfel, Îl vedem în capitolul unu pe Hristos prezentat ca fiind Dumnezeu în cel mai înalt sens, egal cu Tatăl, având toate prerogativele divinităţii. Acum, să ne îndreptăm atenţia către capitolul doi şi să începem să înţelegem la ce a renunţat.

„Dar pe Acela care a fost făcut ‘pentru puţină vreme mai prejos decât îngerii’ adică pe Isus, Îl vedem ‘încununat cu slavă şi cu cinste’ din pricina morţii pe care a suferit-o; pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi” (Evr. 2:9). În capitolul unu El era „cu atât mai presus de îngeri.” Dar în capitolul doi „Îl vedem” pe Isus „mai prejos decât îngerii.” Adam a fost făcut mai prejos decât îngerii (vezi Evr. 2:7), dar el nu a fost făcut „mai prejos” ca „să guste moartea pentru toţi.” Devenind om, Isus S-a coborât mai prejos decât îngerii şi mai prejos decât era Adam în Eden. El a fost făcut mai prejos ca „să guste moartea.” Aici este prezentată în mod clar o diferenţă între natura lui Adam înainte de păcătuire şi natura pe care Şi-a asumat-o Hristos.

Descrierea coborârii Sale continuă în versetul 14: „Astfel, deci, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele.” „În versetul de mai sus au fost adunate toate cuvintele care puteau fi folosite spre a face acest adevăr clar şi definitiv” (A.T. Jones, unul dintre cei doi soli din 1888, Calea consacrată, pag. 29, ediţia nouă). De ce? Pentru că acesta este cel mai important aspect cu privire la natura umană a Mântuitorului. Este atât de important, încât, după ce au fost folosite aproape toate cuvintele care puteau exprima ideea într-o singură propoziţie, aceasta este repetată în versetul 17: „Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile.” Termenul „a trebuit” înseamnă că era necesar, obligatoriu, din punct de vedere moral, „să Se asemene fraţilor Săi.”

De ce „trebuia” „să Se asemene fraţilor Săi în toate în toate lucrurile?” Biblia oferă răspunsuri clare. El trebuia să fie făcut asemenea „lor pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia, care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor” (Evr. 2:14-15). Şi iarăşi El trebuia să fie făcut asemenea lor „ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului.” Aici observăm cele două etape ale lucrării Sale de mântuire, lucrarea Sa de pe pământ, unde, prin moartea Sa, urma să nimicească lucrarea lui Satana, şi lucrarea Sa din sanctuar, unde urma „să facă ispăşire pentru păcatele norodului.”

Astfel, înţelegem că, în conformitate cu capitolul doi din Evrei, natura pe care a luat-o Hristos la întrupare este esenţială atât pentru lucrarea Sa ca mântuitor, cât şi pentru lucrarea Sa ca Mare Preot. A schimba atributele Sale, a modifica acel trup „pregătit,” înseamnă a-L declara nepotrivit pentru a fi Mântuitorul nostru, nimicind astfel evanghelia. „A fi diferit în cea mai mică măsură, în cel mai palid sens, de natura celor pe care a venit să-i răscumpere, ar fi însemnat să rateze totul” (Calea consacrată, pag. 40, ed. nouă). Din acest motiv Pavel a adunat toate cuvintele care puteau fi folosite pentru a face acest adevăr clar şi definitiv, iar apoi l-a repetat. „Căci negreşit, nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam” (vers. 16). El a luat o natură ca a lui Avraam şi ca a lui Adam. „Meditaţi la umilinţa lui Hristos. El a luat asupra Sa natura omenească păcătoasă, suferindă, degradată şi întinată de păcat” (SDA Bible Commentary, vol. 4, pag. 1147). Luarea „naturii omeneşti păcătoase, suferinde” era esenţială pentru ca el să fie poată fi Mielul lui Dumnezeu şi Marele nostru Preot în sanctuarul ceresc.

„Hristos este scara pe care a văzut-o Iacov sprijinindu-se pe pământ, cu capătul de sus ajungând la poarta cerului, tocmai la hotarul slavei. Dacă scara aceasta n-ar fi ajuns la pământ cu o singură treaptă, am fi fost pierduţi. Dar Hristos vine la noi acolo unde suntem. El a luat natura noastră [nu natura lui Adam înainte de păcătuire] şi a biruit, pentru ca şi noi, luând natura Lui, să putem birui. Făcut ‘într-o fire asemănătoare cu a păcatului’ (Rom. 8:3), El a trăit o viaţă fără păcat” (Hristos, lumina lumii, pag. 311).

De ce am fi fost „pierduţi” dacă Hristos ar fi luat o natură care nu ar fi fost identică „în toate lucrurile” cu a noastră? Pentru mântuirea omenirii trebuiau îndeplinite două cerinţe majore. Hristos trebuia să împlinească tot ce trebuia împlinit (Mat. 3:15; KJV: „toată neprihănirea” – n.tr.) pentru a putea fi „neprihănirea noastră” (Ier. 23:6). Şi trebuia să moară pentru a plăti plata păcatului. Dacă ar fi luat natura necăzută în păcat, nu ar fi putut muri. Dacă ar fi luat natura necăzută în păcat, nu ar fi putut fi ispitit „în toate lucrurile” ca şi noi [Evr. 4:15], şi astfel nu ar fi putut oferi neprihănirea care să ia locul slăbiciunii noastre „în toate lucrurile.”

Noi suntem ispitiţi să comitem zece categorii de păcat (la care fac referire cele zece porunci) şi aceste ispite vin din trei surse: lumea, trupul şi diavolul. Aceste „treizeci de ispite” constituie „toate lucrurile” la care se face referire. Dacă Hristos nu a fost ispitit în toate cele „treizeci de lucruri,” atunci nu a obţinut biruinţa „în toate lucrurile,” şi astfel nu a produs neprihănirea de care avem nevoie pentru a înlocui slăbiciunea noastră „în toate lucrurile.”

Trebuie să recunoaştem că dacă El nu „[S-ar fi asemănat] fraţilor Săi în toate lucrurile,” nu ar fi putut fi ispitit „în toate lucrurile” ca şi ei. Adam, a fost ispitit în natura lui necăzută în păcat, dar nu aşa cum suntem noi. El putea fi ispitit doar din afară, de lume şi de diavol. Nu putea fi ispitit din interior, din trup, pentru că nu avea un trup păcătos. În timp ce există păcate care vin din afară, cele mai puternice ispite sunt întotdeauna cele care vin din interior. „Creştinul trebuie să conştientizeze că nu este singur, ci a fost cumpărat cu un preţ. Cele mai puternice ispite ale lui vin din interior; el trebuie să lupte împotriva înclinaţiilor inimii sale fireşti” (The Bible Echo, 1 decembrie 1892). Astfel, înţelegem că dacă Hristos S-ar fi confruntat doar cu ispitele din afară, nu numai că ar fi rămas neatins de anumite ispite, ci ar fi rămas neatins de cele mai puternice ispite. Aceasta ar fi fost într-adevăr o veste foarte rea. Neprihănirea Lui nu ne-ar fi folosit la nimic. Ea nu ar fi acoperit cele mai grave şi cele mai frecvente slăbiciuni ale noastre. Aşadar, nu ar fi putut fi Mântuitorul nostru. Şi nu numai atât, dar El nu ar fi putut fi nici Marele nostru Preot.

Evrei continuă descrierea atributelor preoţeşti în 2:18: „Şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi.” Sensul pe care îl are în original (greacă) acest verset este că doar datorită faptului că a fost ispitit în ceea ce a suferit poate să vină în ajutorul celor care sunt ispitiţi. Asfel, putem trage concluzia că dacă Hristos ar fi luat o natură care ar fi fost oarecum diferită de a noastră, nu numai că nu ar fi putut fi Mântuitorul nostru, ci nu ar fi putut deveni nici Marele nostru Preot.

Din fericire, nu aşa stau lucrurile. Citatul de mai sus din Hristos lumina lumii, de Ellen G. White, nu se încheie acolo. El continuă astfel: „Domnul cunoaşte slăbiciunile noastre” (idem). El le „cunoaşte” pentru că le-a luat asupra Sa. A trăit cu ele timp de treizeci şi trei de ani şi a biruit toate ispitele care se nasc din ele. Şi chiar şi acum, deşi a înviat cu o natură omenească slăvită, nemaifiind obiectul ispitelor trupeşti, El încă Îşi aminteşte, ştie care este natura luptei noastre, şi are „milă de slăbiciunile noastre” (Evr. 4:15). Astfel, El este un Mare Preot care poate face „ispăşire pentru păcatele norodului” (2:17).

    |