Istoria mântuirii noastre

1 - 7 iunie 2005

  Planul Său minunat prefigurat în tipuri  

Paul Penno

"Dumnezeu este dragoste." Astfel El a creat fiinţe inteligente, cu libertate de alegere, ca să poată răspunde în aceeaşi manieră. În orice societate compusă din fiinţe libere există legi şi o guvernare care reglementează interrelaţiile. De aceea, dragostea lui Dumnezeu este atât personală, cât şi legală.

Când Dumnezeu l-a creat pe Adam, i-a dat stăpânire (i.e. împărăţie) asupra pământului. Dumnezeu îl iubea pe fiul Său şi a legalizat acest lucru prin legământul cel veşnic. Adam nu avea nimic de făcut în privinţa creaţiei care constituia împărăţia sa sau a legalizării împărăţiei sale. Aceasta îi fusese dată de Dumnezeu. Ea urma să rămână a lui atâta timp cât credea Cuvântul lui Dumnezeu. Adam trăia prin credinţa în legământul de viaţă al lui Dumnezeu.

Împărăţia lui Adam îl includea şi pe el însuşi. Astfel, auto-controlul (temperanţa) şi dezvoltarea puterilor pe care i le oferise Dumnezeu urmau să fie neîntrerupte, atâta timp cât Adam alegea să rămână locul locuinţei lui Dumnezeu. Adam a fost supus unei probe pentru a se vedea cum îşi va folosi capacităţile. El era un diamant perfect, a cărei strălucire deplină urma să fie descoperită prin puterea lui Dumnezeu.

Când Adam „a ascultat de glasul nevestei sale” şi a mâncat din fructul interzis, el a respins dragostea şi cuvântul lui Dumnezeu, şi a făcut din dragostea pentru ea un dumnezeu, alegând un legământ al morţii în locul legământului vieţii.

„Păcatul este călcarea legii.” Unde nu este lege, nu este păcat (Rom. 5:13). Legea lui Dumnezeu era caracterul Lui şi temelia guvernării Sale.

Păcatul lui Adam a fost inexplicabil, multidimensional, meritând pedepsirea prin eradicare. Păcatul a fost inexplicabil, deoarece Adam a cedat ispitei într-un mediu perfect, cu fiinţe inteligente desăvârşite, din care nu lipsea nimic din ceea ce i-ar fi fost necesar sau care era demn de dorit.

„Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume” (1 Ioan 2:16). Adam şi-a pervertit apetitul prin îngăduinţa de sine. El şi-a deformat înţelepciunea, încrezându-se în judecata sa superficială, şi nu în cunoaşterea lui Dumnezeu. Şi a ales să preia singur conducerea asupra propriei vieţi şi a împărăţiei pe care o primise de la Dumnezeu, prin înălţare de sine.

El a călcat toate poruncile lui Dumnezeu. L-a înlocuit pe Dumnezeu cu propria sa persoană. A făcut din Eva chip cioplit. A luat în deşert Numele lui Dumnezeu, distorsionându-I caracterul. Nu a rămas în odihna Sabatului lui Dumnezeu. A necinstit pe Tatăl său. A făcut legământ cu moartea printr-o unire adulterină cu Satana. A furat fructul interzis. L-a minţit pe Dumnezeu pentru a-şi acoperi păcatul. Şi toate acestea au fost rezultatul a ceea ce a poftit în inima lui.

Fiind capul rasei omeneşti, Adam a adus păcatul, osânda şi moartea asupra întregii familii. „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit...” (Rom. 5:12). Când Adam a păcătuit, toţi urmaşii săi au păcătuit. Familia sa nu era vinovată de păcatul său. El era vinovat. Dar familia a suferit consecinţele păcatului său. Păcatul este ca un virus care se transmite de la o generaţie la alta. Este ereditar. El cuprinde întregul organism, afectând fiecare aspect al vieţii individului. Este o completă decădere, în orice privinţă – pătrunde până în oase. Acesta a fost păcatul de la început.

Păcatul de la început, ca decădere completă, urma să aibă ca rezultat moartea instantanee, dar Adam a continuat să trăiască! De ce? Datorită legământului cel veşnic al lui Dumnezeu. Acum omul urma să înţeleagă legământul prin intermediul harului lui Dumnezeu sau al milei faţă de vrăjmaşii Săi.

Adam făcuse o alianţă deplină cu diavolul. El era acum în robie şi deplină ascultare, controlat de Satana. „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună” (Rom. 8:7). Dar primul act al harului lui Dumnezeu era să rupă acest legământ printr-o „injectare” a „vrăjmăşiei” împotriva şarpelui. Astfel, manifestarea bunătăţii lui Dumnezeu faţă de familia omenească a făcut posibil ca omul să poată alege liber legământul de viaţă al lui Dumnezeu, în locul legământului de moarte cu Satana. Din acest motiv, decăderea completă a fost neutralizată de har. Omul nu este atât de rău pe cât poate fi. El manifestă o anumită bunătate, şi aceasta datorită „vrăjmăşiei” împotriva lui Satana.

La apariţia păcatului exista un Mântuitor. Evanghelia nu a fost un plan alcătuit în grabă de Dumnezeu. Păcatul nu L-a prins pe Dumnezeu nepregătit. De aceea a trăit Adam după ce a păcătuit. Mântuitorul i-a oferit omului o a doua şansă de a alege viaţa. Dar harul nu a fost ieftin. Şi pentru ca omul să aprecieze din inimă adevărata dragoste jertfitoare a lui Dumnezeu, trebuie ca mai întâi să înveţe cât de mult a costat jerfta pentru păcat.

Dumnezeu i-a promis femeii o sămânţă. Ea s-a bucurat la naşterea primului ei fiu, crezând că acela va fi copilul făgăduinţei. Dumnezeu i-a învăţat, prin jertfirea mieilor, că cineva va muri în locul lor pentru păcatele lor. Dumnezeu le-a spus clar cum dorea că ei să I se închine. Credinţa lor trebuia să fie îndreptată către Mielul lui Dumnezeu.

Adam şi Eva şi-au învăţat fiii cum să muncească. Munca este un lucru bun. Cain muncea cu mâinile, fiind plugar. El trebuia să-I fi fost recunoscător lui Dumnezeu pentru că dădea viaţă seminţelor pe care le planta, dar Cain a uitat de Dumnezeu şi şi-a însuşit meritele pentru recoltă.

Abel era cioban. Văzând efectele păcatului asupra animalelor, el proteja oile de fiarele care le ameninţau. A învăţat lecţiile grijii lui Dumnezeu faţă de copiii Săi. Abel îşi iubea oile. Pentru el era o mare durere să conştientizeze că păcatul constituia un lucru groaznic care producea moartea acestor creaturi scumpe de fiecare dată când aducea jertfă înaintea lui Dumnezeu. El a învăţat că Dumnezeu, care Îl iubea nespus pe singurul Său Fiu, trebuia să Îl dăruiască pentru a muri ca un miel pentru păcatele lumii.

Aspectul principal al jertfei era vărsarea sângelui. „Fără vărsare de sânge, nu este iertare” (Evr. 9:22). Valoarea vieţii stă în sânge. Abel a ascultat de fiecare cuvânt pe care îl rostise Dumnezeu. De ce a fost jertfa lui mai bună decât cea a lui Cain? „Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui” (Evr. 11:4). Abel a crezut în Înlocuitorul pe care Dumnezeu urma să i-L ofere.

Aceşti doi fii ilustrează cele două căi de mântuire. Dumnezeu a spus clar cum urma să se desfăşoare ceremonia prin care dorea să I se aducă închinare. Credinţa lui Abel era în Cel către care arăta mielul. Credinţa lui era întemeiată pe Hristos cel viu, şi astfel simbolul era acceptat de Dumnezeu. Abel avea o experienţă a neprihănirii prin credinţa în Hristos, conformă cu noul legământ.

Pe de altă parte, mândria lui Cain nu i-a permis să-şi recunoască nevoia de un Înlocuitor. El nu credea că Dumnezeu dorea să I se aducă închinarea doar într-un anumit fel. Astfel, Cain nu a acordat atenţie instrucţiunilor lui Dumnezeu şi a adus o jertfă din recolta muncii sale.

Cain este reprezentantul tuturor acelora care vin la Dumnezeu încrezându-se în propriile lor fapte bune. Cain nu numai că a înlocuit Mielul lui Dumnezeu cu propria lui formă de închinare, dar jertfa sa nu era însoţită de credinţa în Hristos. Oricum, să nu uităm – Cain I s-a închinat lui Dumnezeu în propria sa manieră păgână. El a amestecat în mod subtil eul cu închinarea la Dumnezeu. El avea „doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” (2 Tim. 3:5). Experienţa lui Cain reprezintă religia vechiului legământ.

E.J. Waggoner (unul dintre cei doi soli pe care „Domnul, în marea Sa îndurare,” i-a trimis la noi cu solia 1888) comentează aceste două căi de mântuire. „’Dispensaţiunea creştină” a început pentru om odată cu căderea lui în păcat, dacă nu chiar mai devreme. Există, într-adevăr, două dispensaţiuni – o dispensaţiune a păcatului şi a morţii, şi o dispensaţiune a neprihănirii şi a vieţii – dar aceste două dispensaţiuni au existat simultan de la intrarea păcatului în lume. Dumnezeu tratează cu oamenii în mod individual, nu ca naţiuni, şi nici în funcţie de secolul în care trăiesc. Indiferent de perioada istorică, un om poate trece oricând de la dispensaţiunea veche la cea nouă.” [1]

Isaac a fost în multe privinţe un prototip desăvârşit al lui Hristos. „Prin credinţă a adus Avraam jertfă pe Isaac, când a fost pus la încercare: el, care primise făgăduinţele cu bucurie, a adus jertfă pe singurul lui fiu! El căruia i se spusese: ‚În Isaac vei avea o sămânţă care-ţi va purta numele!’ Căci se gândea că Dumnezeu poate să învieze chiar şi din morţi: şi, drept vorbind, ca înviat din morţi l-a primit înapoi” (Evr. 11:17-19).

Mulţi ani Avraam şi Sara s-au rugat aşteptând împlinirea făgăduinţei pe care le-o făcuse Dumnezeu de a avea un fiu. Tot ce îi promisese Dumnezeu lui Avraam depindea de sămânţa sa. „Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta” şi „numai din Isaac va ieşi o sămânţă care va purta cu adevărat numele tău.” Prin acest moştenitor urma să vină Mesia cel făgăduit, Mântuitorul lumii.

Isaac avea douăzeci şi cinci de ani când a avut loc deosebitul eveniment. „El, care primise făgăduinţele cu bucurie, a adus jertfă pe singurul lui fiu!” Exact aşa cum Hristos Şi-a purtat crucea, Isaac a purtat lemnul pregătit pentru jertfirea sa. Aşa cum Dumnezeu urma să Îl dăruiască pe singurul Său Fiu, Avraam îşi manifesta aprecierea din inimă a darului lui Dumnezeu jertfindu-l pe singurul său fiu şi devenind astfel cunoscut sub numele de „prietenul lui Dumnezeu”

Avraam a crezut în legământul lui Dumnezeu şi credinţa aceasta i-a fost socotită ca neprihănire. El a spus „Amin” – să se facă după Cuvântul Tău. Aceasta este credinţa autentică, întemeiată pe Cuvântul lui Dumnezeu. Credinţa lui Avraam a fost probată de cuvântul lui Dumnezeu, care i-a cerut să îl jertfească pe singurul său fiu. Avraam s-a supus poruncii lui Dumnezeu fără ezitare. Credinţa Lui s-a dovedit autentică prin faptele sale.

Tot ce presupunea noul legământ era primirea făgăduinţei lui Dumnezeu doar prin credinţă. Acesta a fost planul lui Dumnezeu pentru salvarea rasei omeneşti, chiar de la căderea lui Adam în păcat. Dumnezeu a reînnoit acest legământ cu Avraam, Isaac şi Iacov. Toţi patriarhii au crezut făgăduinţa lui Dumnezeu şi El le-a socotit această credinţă ca neprihănire. În esenţă, planul de mântuire în cadrul noului legământ a fost acelaşi pentru păcătoşii din toate veacurile, atât înainte, cât şi după cruce. Noul legământ dintre Dumnezeu şi Avraam nu era decât despre cum pot fi îndeplinite cerinţele legii lui Dumnezeu. Crezând în Hristos, Avraam a împlinit singura condiţie a mântuirii. Hristos era neprihănirea sa. O astfel de credinţă autentică, întemeiată pe dragostea lui Dumnezeu pentru păcătoşi, s-a manifestat întotdeauna într-o ascultare sinceră. Hristos în viaţa păcătosului garanta prezenţa legii în inimă.

Mântuirea din păcat se găseşte în neprihănirea lui Hristos. Dumnezeu a dat fiecărui păcătos o măsură a credinţei. Aceasta înseamnă că voinţa omului a fost eliberată de Dumnezeu pentru a alege să primească sau să respingă neprihănirea ui Hristos. Credinţa lucrează întotdeauna în dragoste. Lucrarea lui Dumnezeu în credincios este dovada credinţei autentice.

În ultimele zile ale istoriei, cei care au credinţa lui Avraam vor avea o înţelegere mai profundă a legământului lui Dumnezeu. Ei vor avea o experienţă similară cu aceea a lui Avraam. Vor înţelege cum a făcut Hristos ispăşire pentru păcatele lor. Se vor pocăi de păcat aşa cum S-a pocăit Hristos pe cruce. Cu cât sunt atraşi mai aproape de dragostea lui Hristos manifestată la cruce, cu atât mai păcătoşi vor apărea în proprii lor ochi. Singura lor laudă va fi crucea lui Hristos.

_________________ 

[1] E.J. Waggoner, The Two Dispensations, The Present Truth, pag. 9, 23 (7 septembrie 1893), pag. 356.

    |