Daniel

37 nov - 3 dec 2004

  Sfântul Locaş curăţit  

 John W. Peters

Pilonul principal al Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea este doctrina sanctuarului, „o cheie care a descuiat taina dezamăgirii din 1844” şi „a deschis vederii un sistem complet al adevărului” (Tragedia veacurilor, pag. 423). Strâns legată de clarificarea perioadei la care face referire profeţia din Daniel 8:14 era înţelegerea a ceea ce este “necurmat” (hattamid) din 8:11-13.

Adventiştii de ziua a şaptea au fost în general uniţi în privinţa interpretării perioadei din Danilel 8:14 ca încheindu-se în 1844, folosind principiul zi/an – „Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş [sanctuarul, KJV; n.tr.] va fi curăţit!” Mai mult, s-a înţeles faptul că sanctuarul la care se face referire în verset este sanctuarul ceresc, care trebuie restaurat sau curăţit. Dar trebuie reţinut faptul că aceste concluzii au fost alcătuite şi întărite pe baza înţelegerii unice a faptului că ceea ce este „necurmat” în Daniel 8:11 se referă la ceva rău, negativ. Aceasta a fost poziţia lui William Miller şi a marii majorităţi a pionierilor noştri după Marea Dezamăgire, inclusiv Joseph Bates, James White, J.N. Andrews, Uriah Smith, J.N. Loughborough şi S.N. Haskell.

Astăzi concepţia despre „necurmat” susţinută de biserică la scară largă a suferit o schimbare la 180 de grade, iar ceea ce este „necurmat” este înţeles ca fiind lucrarea pozitivă şi benefică a slujbei lui Hristos în sanctuarul ceresc. Dacă William Miller şi alţii ar fi ajuns la aceleaşi concluzii cu privire la „necurmat” în perioada 1830-1850, noi nu am fi existat astăzi ca biserica rămăşiţei din profeţia biblică. Tu, cititorule, şi eu nu am fi fost adventişti de ziua a şaptea. Identificarea a ceea ce este „necurmat” ca  putere rea este punctul central care l-a condus pe Miller şi pe alţii să concluzioneze că cele 2300 de zile se vor încheia în 1844. Ellen White spune:

„Apoi am văzut, în legătură cu ‚necurmate’ (Daniel 8:12) că ‚jertfei,’ acest cuvânt, a fost completat de înţelepciunea omenească şi nu aparţine textului şi că Domnul le-a dat imaginea corectă în privinţa lui celor care au anunţat ceasul judecăţii. Când a existat unitate, înainte de 1844, aproape toţi erau de acord în privinţa opiniei corecte legate de ‚necurmate’; însă în confuzia de după 1844, au fost îmbrăţişate alte abordări şi au urmat întunericul şi încurcătura. Timpul nu a reprezentat un test după anul 1844 şi nici nu va mai fi vreodată un test” (Experienţe şi viziuni, pag. 74).

Identificarea a ceea ce este „necurmat”

Deşi Miller a folosit un argument diferit pentru a stabili că ceea ce este „necurmat” reprezintă o putere rea, la aceeaşi concluzie se poate ajunge printr-o exegeză (interpretare) internă a pasajului. Aşa cum se subliniază şi în lecţiune, pasajul din Daniel 8 abundă în termeni care fac referire la serviciul de la sanctuar (uneori raportându-se la acesta ca terminologie cultică). Berbecul, ţapul (ambele animale de jertfă) şi cornul (altarului) sunt asociate cu serviciul de la sanctuar. „Necurmat” (tamid) este un termen care face referire la sanctuar, asociat cu arderea-de-tot necurmată/zilnică, pâinile pentru punerea înainte aduse „necurmat” (tamid) la templu şi lumina aprinsă „neîncetat” din cele şapte sfeşnice de aur. În 8:11 se face referire chiar la sanctuar în sine.

Totuşi, trebuie recunoscut faptul că berbecul, ţapul şi cornul reprezintă în acest pasaj puteri rele, păgâne. Terminologia sanctuarului este utilizată în acest pasaj într-un sens contrafăcut. De aceea putem concluziona în mod corect că ceilalţi termeni din contextul apropiat al berbecului, ţapului şi cornului sunt de asemenea folosiţi într-un sens contrafăcut. Astfel, „necurmat” trebuie de asemenea înţeles ca având conotaţii negative – cu siguranţă nu este vorba despre lucrarea necurmată a lui Hristos ca Mare Preot.

Mai mult, putem observa că berbecul, ţapul şi cornul manifestă caracteristici ale înălţării de sine. De fapt, verbul ebraic pentru „înălţare,” gadal, este folosit de cinci ori în acest pasaj. [Notă: În ebraică, în versetele 9, 10, 11 şi 12 genul alternează între masculin şi feminin. Genul masculin se referă la Roma păgână, iar genul feminin se referă la Roma papală.] Berbecul „a ajuns puternic” (8:4), ţapul „a ajuns foarte puternic” (8:8), cornul „s-a mărit nespus de mult” (8:9), ea „s-a înălţat” până la oştirea cerurilor (8:10), iar el „s-a înălţat” până la căpetenia oştirii (8:11). Astfel, observăm repetarea de cinci ori a referirii la înălţare în acest pasaj: gadal, foarte gadal, nespus de gadal, gadal până la cer şi gadal până la căpetenia oştirii.

Principiul înălţării de sine este o temă predominantă în acest pasaj. Astfel, putem presupune că ceea ce este „necurmat” are legătură într-o anumită măsură cu principiul înălţării de sine. Acest lucru poate fi observat în versetul 11. Acesta a fost textul de memorizat săptămâna trecută şi constituie versetul cheie pentru înţelegerea întregului pasaj. O traducere literală a textului ebraic:

S-a înălţat chiar până la căpetenia oştirii (Roma păgână). Şi din el (Roma păgână) a fost înălţat ceea ce este necurmat (principiul înălţării de sine neîntrerupte); şi locul sanctuarului său (al Romei păgâne) a fost surpat (8:11).

Principiul înălţării de sine neîntrerupte a fost dezvoltat sau absorbit de Roma papală de la Roma păgână, iar în jurul anului 330 d.Hr. locul sau locaţia sanctuarului Romei păgâne (Roma) a fost surpată sau schimbată la Constantinopol. „Sanctuarul” din versetul 11 este un sanctuar imitativ, fals – casa împăratului Romei. Locaţia (locul) lui a fost schimbat de la Roma în est în anul 330 d.Hr.

Roma păgână este actorul principal din 8:9, extinzându-se pe orizontală, geografic, cu ajutorul puterii militare. Roma papală apare în scenă în jurul anului 150 d.Hr. şi este actorul principal din 8:10, înălţându-se pe verticală, spiritual, până la cer. Roma păgână, şi Roma papală se contopesc în 8:11, unde Roma papală îşi însuşeşte de la Roma păgână principiul înălţării. Roma papală întăreşte păzirea duminicii, iniţiată de păgânism, prin care ea (Roma papală) se înalţă până la căpetenia oştirii. Prin coincidenţă, în jurul anului 330 d.Hr. Roma păgână este mutată din Roma, unde şi-a avut originea, în est. Roma papală este actorul principal din 8:12, în final folosind forţa militară, prin conspiraţie, pentru a depăşi puterea şi autoritatea forţelor păgâne din Roma.

„Necurmat” şi anul 1844

Textul principal din Daniel 8 se găseşte în versetul 11, tradus de obicei după cum urmează: „El s-a înălţat (Roma papală) chiar până la căpetenia oştirii. Şi prin el (Roma papală” ‚ceea ce este necurmat’ (preoţia lui Hristos) a fost luată; şi locul sanctuarului Său (al lui Hristos) a fost surpat.”

Dacă William Miller şi ceilalţi pionieri ar fi adoptat acest punct de vedere despre ceea ce este „necurmat,” aşa cum este sugerat de traducerea şi interpretarea anterioară, nu ar fi putut armoniza începutul profeţiei celor 70 de săptămâni din Daniel 9, începând din anul 457 î.Hr. cu începerea celor 2300 de ani din următorul motiv. Dacă papalitatea a surpat ceea ce este „necurmat,” şi anume lucrarea necurmată a lui Hristos în sanctuarul ceresc (8:11), atunci data de început ar fi în jurul anului 200 d.Hr. De asemenea, data pentru surparea sanctuarului lui Hristos ar fi tot în jurul anului 200 d.Hr.

Răspunsul la întrebarea din 8:12 gravitează în jurul perioadei necesare pentru restaurarea finală a sanctuarului, care este călcat în picioare. Răspunsul constă în cei 2300 de ani din 8:14. Astfel, cei 2300 de ani ar trebui să se încheie neapărat nu înainte de 2500 d.Hr. pentru a se armoniza cu sanctuarul care a fost surpat de papalitate (aprox. 200 î.Hr.) în 8:11.[1] Miller nu ar fi trebuit să îşi bată capul cu această dilemă dacă Dumnezeu Şi-ar fi pus semnătura pe o astfel de interpretare a lui „necurmat” care să demonstreze o aşa lipsă de consistenţă şi armonie cu începutul perioadei profetice – 457 î.Hr. – aşa cum reiese din profeţia celor 70 de săptămâni din Daniel 9.

Concepţia actuală despre ceea ce este „necurmat” provine de la Louis Conradi şi a perpetuat confuzia la care se face referire în Experienţe şi viziuni, pag. 74, fiind responsabilă de întunecarea multor „minţi luminate” şi respingerea lucrării lui Hristos ca Mare Preot care a început în 1844. Aceasta a condus la respingerea Spiritului Profetic de oameni ca L. Conradi, Waggoner, Prescott şi, recent, Ford, Ratzlaff şi mulţi alţi pastori adventişti.

Pilonul principal al Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea este doctrina sanctuarului. Acest adevăr constituie motivul existenţei noastre şi este bine fundamentat pe înţelegerea corectă, istorică a termenului „necurmat,” care în prezent este susţinută de o exegeză atentă a pasajului din Daniel 8:9-14

Curăţirea sanctuarului şi nunta

Curăţirea. Tema principală a viziunii nedezvoltate din Daniel 8 este problema predominantă a înălţării de sine a naţiunilor şi puterii religioase. Acelaşi principiu contaminează oamenii acestor naţiuni şi oamenii sistemului religios, şi anume creştinismul apostaziat. Nu numai sanctuarul trebuie „curăţit” de această întinăciune, ci mai înainte ca acest lucru să fie realizat, inimile poporului lui Dumnezeu trebuie curăţite de această trăsătură de caracter ereditară în familia omenească.

Principiile implicate în curăţirea sanctuarului sunt clar prezentate în Leviticul 16 şi 23 şi în Tragedia veacurilor. Totuşi, legătura dintre curăţirea sanctuarului din Daniel 8:14 şi viziunea cu berbecul, ţapul şi cornul a lăsat pe cititor în încurcătură. Acum, înţelegând că ceea ce este „necurmat” (hattamid) reprezintă principiul înălţării de sine, avem o viziune solidă în armonie cu punctul central al capitolului – curăţirea (restaurarea, repararea, îndreptăţirea – toate însumate în cuvântul ebraic sadaq tradus în KJV prin curăţit) sanctuarului.

Nunta. „La timpul cuvenit, Mirele a venit, dar nu pe pământ, cum aşteptau oamenii, ci la Cel Îmbătrânit de zile în ceruri, la nuntă, să-Şi primească Împărăţia. ‚Cele care erau gata, au intrat cu El la nuntă şi s-a încuiat uşa’” (Tragedia veacurilor, pag. 427). Nunta începe nu la cea de-a doua venire a lui Hristos, ci odată cu începerea lucrării lui Hristos în Sfânta Sfintelor, în 1844.[2] Nunta este încheiată înainte de întoarcerea lui Hristos pe norii cerului (Luca 12:35-37)

După sesiunea Conferinţei Generale din 1888, A.T. Jones a devenit din ce în ce mai zelos în pregătirea unui popor pentru revenirea Domnului şi a început să accentueze şi mai mult Daniel 8:14 şi curăţirea sanctuarului. La Conferinţa Generală din 1893 a predicat: „Ce vă doriţi mai mult – să aveţi desăvârşirea, plinătatea lui Isus Hristos, sau să păstraţi şi câteva păcate acoperite, despre care să nu ştiţi nimic niciodată? [Adunarea: ‚Plinătatea Lui.’] Dar vedeţi, Mărturiile ne spun că dacă vom avea câteva pete de păcat, nu vom putea fi sigilaţi de Dumnezeu. Cum ar putea fi pus asupra noastră sigiliul lui Dumnezeu, care este semnul caracterului Său desăvârşit descoperit în noi, în timp ce mai există păcate în dreptul nostru? El nu-Şi poate pune asupra noastră sigiliul, semnul caracterului Său desăvârşit, până când nu vede acel caracter în noi. De aceea trebuie să sape adânc, până în cel mai profunde nivele, în locuri pe care nici nu ni le-am imaginat, pentru că noi nu ne putem înţelege propriile inimi. Dar Domnul cunoaşte inima. El probează conştiinţa. Va curăţa inima şi va scoate la suprafaţă şi ultima rămăşiţă a păcatului. Lăsaţi-L să continue, fraţii mei; lăsaţi-L să cerceteze mai deprte şi când pune păcatele noastre înaintea noastră, să spunem: ‚Doamne, Tu Te-ai jertfit pentru păcatele mele. O, Te primesc pe Tine în locul lor. Ele au dispărut şi tresalt de bucurie în Domnul.”[3]

Problema principală la sfârşitul timpului are strânsă legătură cu neprihănirea prin credinţă în contextul curăţirii sanctuarului. În cerul şi pământul nou neprihănirea va domni. Dar chiar în această lume în care păcatul stăpâneşte cu puterea morţii, neprihănirea trebuie să domnească într-un trup unic de credincioşi din întreaga lume, înainte de a avea loc a doua venire. Domnia neprihănirii este posibilă doar atunci când harul stăpâneşte în inima păcătosului pocăit. Acest lucru trebuie să fie adevărat, pentru că harul lui Dumnezeu este cel care ne învaţă să o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi mântuitor Isus Hristos” (Tit 2:11-12). Când harul va domni în inimile poporului lui Dumnezeu, Mireasa se va fi pregătit pentru nunta Mielului. „’Şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor, şi curat.’ (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.)” [Apoc. 19:8].

Notă: Pentru cercetătorul serios al capitolului 8 din Daniel, manuscrisul complet (120 pag.) al articolului The Mystery of „the Daily” se găseşte la 1888 Message Study Committee, 269-473-1888.

_______________ 

    |