Daniel

20 - 26 noiembrie 2004

  Atac asupra sanctuarului  

 Robert J. Wieland

Dacă este vreun capitol în Biblie care constituie temelia Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, atunci acela este Daniel 8. Teologic şi istoric, este “al nostru.” A efectua o operaţie teologică asupra înţelegerii pe care o avem cu privire la acest capitol este ca şi cum ai lăsa pe cineva să învârtă un bisturiu în jurul aortei tale; vrei să ştii sigur ce se întâmplă.

Se pare că primul om care a început să ia în serios Daniel 8 a fost William Miller, care până în 1831 s-a convins că în acest capitol se găseşte un adevăr “adventist” preţios. Nu trebuie să-l dispreţuim; a fost un om cinstit, care a trăit conform luminii pe care a avut-o şi, în mod sigur, Domnul l-a condus pentru că inima lui era impresionată de crucea lui Isus. Pionierii adventişti nu l-au urmat orbeşte; ei pur şi simplu au înţeles că Duhul Sfânt era la lucru în Strigarea de la Miezul Nopţii, în toamna anului 1844. Ceea ce au păstrat pionierii adventişti de ziua a şaptea de la Miller poate fi rezumat astfel:

• Principiul an/zi care până la urmă a stabilit că 1844 este anul terminus al profeţiei celor 2300 de zile/ani din versetul 14. (Adventiştii de ziua a şaptea nu existau atunci când mileriţii au stabilit că 22 octombrie constituie începutul „curăţirii sanctuarului” şi data la care revenirea lui Hristos urma să aibă loc în mod literal.)

• Înălţarea şi căderea Medo-Persiei şi a Greciei, şi înălţarea Romei păgâne, care s-a metamorfozat în Roma papală (vers. 11-13).

• Convingerea că Roma papală s-a transformat într-un blestem pentru poporul lui Dumnezeu, mai mare decât a fost vreodată Roma păgână.

• Adevărul, fundamental pentru convingerile adventiştilor de mai târziu, că papalitatea va ieşi în prim plan la sfârşitul timpului, creând şi impunând „semnul fiarei.” Noi nu am fi putut dezvolta niciodată o schemă a evenimentelor finale dacă nu am fi pornit de la schema lui Miller. Am fi sfârşit ca preterişti sau futurişti.

• Atât Miller, cât şi pionierii noştri, erau convinşi că Daniel 8 nu face referire la rolul insignifiant al lui Antioh Epifanul. Milleriţii şi adventiştii de ziua a şaptea au devenit primul grup din istorie (în afară  de Pavel şi primii creştini; vezi 2 Tes. 2:1-7) care a identificat corect „cornul cel mic” din Daniel 8 şi a înţeles că nu îl reprezintă pe Antioh Epifanul în nici o privinţă.

• Atât Miller, cât şi pionierii noştri, au înţeles că termenul „jertfă,” scris cu italice în Daniel 8:11, constituie o identificare eronată a traducătorilor. Ellen White subliniază importanţa acestui lucru (vezi Experienţe şi viziuni, pag. 74, 75). J.N. Andrews a înţeles că expresia ebraică din acest verset vorbeşte despre „o continuare în fărădelege,” identificând entitatea numită astfel ca fiind o putere malefică. Aceasta marchează o îndepărtare semnificativă de la conceptul reformatorilor protestanţi sau al opozanţilor evanghelici din vremea pionierilor noştri.

• Miller şi pionierii noştri au înţeles că termenul „necurmat” sau „continuu” (ha tamid) apare în Daniel de cinci ori, de fiecare dată descriind un aspect diferit al acestei puteri malefice:

a) ceea ce este „necurmat” urmează să fie înălţat [ebr., rum] din punct de vedere religios sau spiritual, iar conducerea sa militară [ebr., miqdash] urmează să fie „surpată” (8:11);

b) „păcătuieşte necurmat” [ha tamid be pesha], dar este învins de puterile militare (a fost „surpat,” 8:12);

c) ceea ce este „necurmat” funcţionează în apoziţie cu „urâciunea pustirii” (vers. 13);

d) puterea militară („oştile”) va „face să înceteze” (va îndepărta) şi va umili ceea ce este „necurmat” ca putere politico-militară, instaurând în schimb papalitatea („urâciunea pustiitorului,” 11:31);

e) pentru ceea ce este „necurmat” se oferă o schemă a timpului: „de la vremea când va înceta ‚ceea ce este necurmat,’ şi de când se va aşeza [ebr.] urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile [ani]” (12:11). Această schemă a timpului necesită o dată de început (vezi Seventh-day Adventist Bible Commentary, vol. 4, pag. 881, unde se oferă informaţii interesante despre acest detaliu).

Ce au spus Ellen White şi pionierii noştri că reprezintă ceea ce este „necurmat”?

Din dorinţa de a lăsa Biblia să se explice singură, Miller a înţeles că următoarele două versete ne ajută să identificăm ceea ce este „necurmat”: 2 Tes. 2:3-7 şi Apoc. 13:1.

a. Puterea politică păgână a stat în calea ridicării puterii politice a papalităţii până când a fost „luat[ă] din drumul ei.” Botezarea şi aşa-zisa convertire a lui Clovis, împăratul francilor, în 508 d.Hr. a furnizat puterea militară care a condus la suprimarea păgânismului ca putere politică, pregătind astfel calea pentru înălţarea papalităţii ca putere politică în 538 d.Hr.

b. Imperiul Roman i-a oferit papalităţii „puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare” [Apoc. 13:2]. Din punct de vedere religios, papalitatea „a înălţat” sau a absorbit păgânismul (ebr., rum, 8:11; vezi Tragedia veacurilor, pag. 50, 54), în timp ce, din punct de vedere politic, aceia care au susţinut militar papalitatea au făcut-o să înceteze (11:31). (Papalitatea nu a „înălţat” sau nu a „ridicat” niciodată lucrarea de Mare Preot a lui Hristos, rum).

La scurt timp după 1900, Louis R. Conradi (care a apostaziat cam în aceeaşi perioadă) a introdus ceea ce a primit numele de „concept nou,” conform căruia ceea ce este „necurmat” ar reprezenta lucrarea lui Hristos în sanctuarul ceresc, făcută să înceteze de papalitate (practic, acesta este un concept neadventist, împrumutat de la evanghelici). Pionierii care mai erau în viaţă în acea perioadă au insistat că lucrarea lui Hristos ca Mare Preot nu va putea fi făcută să înceteze niciodată (Evr. 4:14-16; 7:24-26). Ellen White a susţinut conceptul pionierilor pe tot parcursul vieţii ei. Ea nu a fost de acord că ar fi lipsit de importanţă, întrucât a spus că există „un conept corect cu privire la ceea ce este ‚necurmat’” (Selected Messages, vol. 1, pag. 164; susţinerea ei este evidentă şi în MS. Release 1425, datată provizoriu 1910).

În lecţiunea pentru instructori se găseşte o întrebare importantă: Am putea fi „înşelaţi crezând că împlinim voia lui Dumnezeu, iar în realitate să slujim vrăjmaşului?” Toate puterile prezentate în Daniel 8 au fost motivate de o dorinţă exagerată de înălţare [ebr., gadal] – „puternic,” „foarte puternic,” „nespus de mult” [nespus de puternic, n.tr] (vers. 4, 8, 9). Cea mai sfidătoare a fost papalitatea. În timp ce ne apropiem de sfârşit, acest spirit de înălţare va constitui cea mai puternică ispită pentru poporul lui Dumnezeu. Doar o înţelegere a dragostei Sale (agape) îi poate umili pe cei mândri – inimile secolului 21. Acest spirit deosebit de redeşteptare şi reformă caracterizează impactul soliei 1888 despre neprihănirea lui Hristos. Acesta este singurul remediu pentru ceea ce Ellen White numea „închinare la Baal” – închinarea la eu deghizată în închinare la Hristos. Astfel, în final vor exista două religii pe pământ – spiritul închinării la eu (gadal), şi spiritul umilinţei lui Hristos. „Fiecare om care va rămâne credincios până la sfârşit îşi va umili profund inima înaintea lui Dumnezeu” (1888 Materials, pag. 166).

Isus ne îndeamnă să „citim” şi să „înţelegem” Daniel. Desigur, El vrea să „înţelegem” în mod special capitolul 8. Fie ca Duhul Sfânt să binecuvânteze studiul vostru asupra acestui capitol extrem de important.

P.S. Dacă sunteţi interesaţi de un studiu mai detaliat al acestui subiect, puteţi adresa o cerere autorului la adresa: rjw1888@aol.com [1]

_______________

[1] Studiul la care se face referire - Am urmat baseme meşteşugit alcătuite?, de Robert J. Wieland - poate fi citit aici.

    |