|
Dacă
am
compara
spaţiul
dedicat
istorisirilor
cu
spaţiul
acordat
profeţiilor
din
Daniel,
am
ajunge
la
concluzia
că
Dumnezeu
consideră
istorisirile
ca
fiind
mai
importante.
Istorisirea
despre
Daniel
în
groapa
cu
lei
ocupă
un
întreg
capitol
de
28
de
versete,
pe
când
istoria
lumii,
cuprinsă
în
descrierea
chipului
din
Daniel
2,
este
comprimată
în
doar
15
versete.
Profeţia
celor
2300
de
ani
ocupă
doar
un
verset.
Profeţiile
ne
spun
când,
iar
istorisirile
ne
spun
cum
va
trăi
poporul
lui
Dumnezeu
în
ultimele
zile.
Este
a
treia
oară
în
cartea
lui
Daniel
când
alegerea
între
slujirea
lui
Dumnezeu
şi
guvernarea
seculară
este
o
chestiune
de
viaţă
şi
de
moarte.
Prima
situaţie
pare
destul
de
blândă
–
proba
dietei.
Poate
că
nu a
fost
chiar
o
chestiune
de
viaţă
şi
de
moarte,
dar
ar
fi
putut
să
devină
în
cazul
celor
patru
adolescenţi
luaţi
robi
recent
dintr-o
naţiune
cucerită,
şi
care
strâmbau
din
nas
când
vedeau
mâncarea
împăratului.
Următoarea
probă
este
cea
la
care
ne
gândim
de
obicei
–
cei
trei
viteji
în
cuptorul
aprins.
Ultima
probă
a
fost
doar
pentru
Daniel,
la
apusul
vieţii
sale,
probabil
la
vârsta
de
aproximativ
85
de
ani.
Detaliile
preliminare
ale
situaţiei
pe
care
o
luăm
în
discuţie
vor
predomina
la
sfârşitul
timpului.
Umanismul
secular
a
permis
unor
întregi
naţiuni
să
creadă
că
regele
poate
deveni
dumnezeu,
uneori
pe o
durată
scurtă,
alteori
pe o
durată
mai
lungă,
în
funcţie
de
dimensiunile
egocentrismului
lor.
Dariu,
pretendentul
la
titlul
de
dumnezeu,
nu a
înţeles
farsa
pe
care
i-au
jucat-o
dregătorii.
A
fost
folosit
cel
mai
vechi
păcat
pentru
a-i
stârni
pe
ceilalţi
conducători
împotriva
lui
Daniel:
invidia.
„Atunci
căpeteniile
şi
dregătorii
au
căutat
să
afle
ceva
asupra
lui
Daniel,
ca
să-l
pârască
în
ce
privea
treburile
împărăţiei”
(Dan.
6:4).
Ei
nu
au
apelat
direct
la
împărat
pentrua
scăpa
de
acest
om
capabil
şi
demn
de
încredere.
În
acest
fel
ar
fi
dat
pe
faţă
că
sunt
vrăjmaşii
slujitorului
respectat
al
împăratului.
Protejându-şi
poziţia,
şi
totuşi
provocaţi
de
tatăl
invidiei,
dregătorii
au
dirijat
o
investigaţie
amănunţită
a
tot
ceea
ce
ar
fi
putut
scoate
la
suprafaţă
ceva
compromiţător
despre
Daniel.
S-au
furişat
în
apartamentul
lui,
i-au
accesat
„computerul”
personal
şi
pe
cel
de
la
birou
pentru
a
vedea
ce
„site-uri”
a
vizitat...
I-au
verificat
rapoartele
cu
„taxele
pe
venit”
şi,
fără
îndoială,
şi
rapoartele
financiare
de
la
birou
pentru
a
vedea
dacă
găsesc
ceva
în
neregulă.
Investigaţiile
lor
nu
au
scos
la
iveală
nimic
compromiţător
despre
Daniel.
Auziţi
ecourile
judecăţii
de
cercetare,
în
cadrul
căreia
acuzatorul
fraţilor
se
luptă
pentru
fiecare
nume
care
a
fost
scris
cu
sângele
lui
Hristos
în
carte?
În
descrierile
obiective
ale
oamenilor
din
Biblie,
găsim
ceva
negativ
aproape
despre
fiecare.
Excepţia
este
Daniel.
Singurul
lucru
personal
despre
Daniel
este
spus
de
Gabriel,
care
a
fost
trimis
din
cer
după
rugăciunea
lui
colectivă:
„eşti
prea
iubit
şi
scump”
(9:23).
Povestea
continuă.
Negăsind
nimic,
dregătorii
invidioşi
i-au
înscenat
lui
Daniel
o
lege
menită
să
pună
în
opoziţie
loialitatea
lui
faţă
de
puterile
de
pe
pământ
cu
credincioşia
lui
faţă
de
Dumnezeu.
Se
spera
că
această
lege
ce
prevedea
pedeapsa
cu
moartea
îl
va
aduce
la
tăcere
definitiv
pe
acest
bătrân
de
cetăţenie
străină.
Deşi
Daniel
nu a
făcut
parte
din
comisia
care
a
formulat
legea,
ni
se
spune
că a
fost
totuşi
informat
despre
ea
şi,
evident,
şi
despre
pedeapsa
prevăzută.
Daniel
nu a
făcut
nici
o
schimbare.
Viaţa
lui
era
pe
muchie
de
cuţit,
ştia
că i
se
făcuse
o
înscenare,
dar
dacă
ar
fi
renunţat
la
închinarea
publică,
ar
fi
transformat
obiceiul
său
într-o
minciună.
El
nu
voia
să
lase
nici
chiar
moartea
să
îl
oprească
din
a da
slavă
Dumnezeului
Său.
Poate
că
şi
proba
prin
care
vom
trece
noi
la
sfârşitul
timpului
va
fi
similară.
Ne
putem
închina
lui
Dumnezeu
în
casele
noastre
în
sabat,
iar
a
doua
zi,
la
bisercă,
doar
să
ne
prefacem
că
ne
închinăm.
Cunoaşteţi
restul
captivantei
istorisiri.
Daniel
a
petrecut
doar
o
noapte
în
întuneric,
înconjurat
de
lei
care
răcneau
căutând
pe
cine
să
înghită
(vezi
1
Petru
5:8).
Nu
îi
fusese
dată
nici
o
garanţie
că
Isus
va
fi
cu
el
aşa
cum
a
fost
cu
cei
trei
în
cuptorul
aprins.
Neavând
nici
un
motiv
vizibil
de
speranţă,
el a
ales
totuşi
să
creadă
făgăduinţa
că
„cel
ce
locuieşte
în
locul
tainic
al
Celui
Prea
Înalt,
se
va
odihni
la
umbra
Celui
Atoputernic”
(Ps.
91:1,
KJV).
Unde
locuia,
unde
se
odihnea
Daniel?
Avem
un
indiciu
într-un
detaliu
oferit
de
Dumnezeu
în
cuvintele
lui
Dariu.
Daniel
6:16
îl
citează
pe
împăratul
trist,
care
spera
că
Dumnezeul
căruia
Daniel
„necurmat”
Îi
slujea,
îl
va
scăpa!
Versetul
20
repetă
aceleaşi
cuvinte,
sub
formă
de
întrebare.
Cuvântul
ebraic
tradus
prin
„necurmat”
înseamnă
a se
odihni
sau
a
locui.
Chiar
cuvintele
lui
Dariu
descriu
că
Daniel
locuia
în
Dumnezeul
Său.
Psalmul
91:1
îl
descrie
ca
pe
un
loc
tainic.
Un
loc
tainic
este
ceva
misterios.
În
Coloseni
1:17
se
spune:
„Cărora
Dumnezeu
a
voit
să
le
facă
cunoscut
care
este
bogăţia
slavei
tainei
acesteia
între
Neamuri,
şi
anume:
Hristos
în
voi,
nădejdea
slavei.”
Hristos
în
voi,
nădejdea
slavei.
Observaţi
că
slujirea
„necurmată”
a
lui
Dumnezeu
descrie
viaţa
lui
Daniel
atât
înainte,
cât
şi
după
vremea
încercării.
Mulţi
cred
că
adventiştilor
de
ziua
a
şaptea
li
s-a
dat
o
informaţie
„din
interior”
despre
data
când
se
vor
declanşa
evenimentele
sfârşitului.
Mulţi
chiar
cred
că
pot
trăi
fără
Hristos
până
când
se
va
da
legea
duminicală,
ca
apoi
să
se
schimbe
în
ultimul
minut,
evitând
o
viaţă
de
presupuse
privaţiuni.
Dar
viaţa
lui
Daniel
este
un
avertisment
că
lucrurile
nu
stau
aşa.
Din
tinereţea
lui
a
fost
hotărât
să
Îl
urmeze
pe
Domnul
Său
indiferent
de
preţ.
Întreaga
lui
viaţă
arată
un
model
solid
de
primire
a
lui
Hristos,
pentru
a fi
„în”
el
prin
puterea
Duhului
Sfânt.
În
ebraică,
Duhul
Sfânt
este
descris
ca
„îmbrăcându-l”
pe
Ghedeon
(Jud.
6:34).
Cuvântul
folosit
pentru
„a
îmbrăca”
este
acelaşi
cuvânt
folosit
pentru
a-L
descrie
pe
Dumnezeu
acoperindu-i
pe
Adam
şi
Eva
cu
pielea
animalului
omorât.
În
acelaşi
fel
în
care
Dumnezeu
a
asigurat
un
acoperământ
pentru
goliciunea
lor,
El a
asigurat
un
acoperământ
şi
pentru
noi.
Cu
ani
în
urmă,
Belşaţar
îi
oferise
lui
Daniel
haine
împărăteşti
în
cazul
în
care
reuşea
să
interpreteze
scrierea
de
pe
perete.
Dar
podoabele
oferite
de
această
lume
nu
prezentau
nici
o
atracţie
pentru
Daniel.
Haina
neprihănirii
lui
Hristos,
ţesută
în
războiul
ceresc
fără
nici
un
fir
omenesc,
constituie
o
atracţie
veşnică.
Hristos
doreşte
să
creeze
în
noi
inimi
curate,
să
zidească
un
duh
nou,
şi
să
ne
curăţească
de
orice
nelegiuire.
Dar
El
nu
va
face
acest
lucru
fără
permisiunea
noastră.
Conceptul
clar
al
soliei
transmise
de
A.T.
Jones
şi
E.J.
Waggoner
în
1888
este
următorul:
Curăţirea
din
Ziua
Ispăşirii
înseamnă
curăţirea
inimilor
supuse.
Cei
care
doresc
să
se
vadă
aşa
cum
îi
vede
Dumnezeu,
fără
scuză,
sunt
aceia
în
care
poate
locui
Duhul
Sfânt.
Aceşti
oameni,
exemplificaţi
atât
de
bine
de
Daniel,
Îl
vor
urma
pe
Miel
oriunde
merge.
„Ei
l-au
biruit
[pe
Satana],
prin
sângele
Mielului
şi
prin
cuvântul
mărturisirii
lor,
şi
nu
şi-au
iubit
viaţa
chiar
până
la
moarte”
(Apoc.
12:11).
Cartea
lui
Daniel
oferă
o
avanpremieră
a
evenimentelor
viitoare,
dar,
şi
mai
important,
a
vieţii
acelora
care
vor
rămâne
neclintiţi
în
vremea
sfârşitului,
la
fel
ca
Daniel.
Fie
ca
această
lecţie
să
ne
aducă
mai
aproape
de
supunerea
deplină
faţă
de
voinţa
lui
Dumnezeu.
Addendum
Unii
ar
putea
avea
întrebări
referitoare
la
nota
lecţiunii
din
2
noiembrie
despre
o
contradicţie
între
sfatul
lui
Ellen
White
şi
cel
al
lui
A.T.
Jones
referitor
la
relaţia
noastră
cu
legea
duminicală.
Noi
nu
suntem
siguri
cu
privire
la
citatul
exact
care
i-a
fost
atribuit
lui
Jones.
El a
fost
foarte
activ
în
respingerea
moţiunii
Blair,
care
ar
fi
stabilit
ca
zi
naţională
de
odihnă
duminica,
la
sfârşitul
anilor
1880
şi
începutul
anilor
1890.
Citatul
lui
Ellen
White
din
Mărturii,
vol.
9,
ed.
1991,
pag.
191,
a
fost
scris
în
1902,
câţiva
ani
după
ce
era
clar
că
ploaia
târzie
nu
mai
cădea.
Poate
că
au
existat
diferenţe
în
abordarea
anumitor
chestiuni,
în
special
după
1900.
Dar
Ellen
White
a
confirmat
că
solia
neprihănirii
prin
credinţă
în
lucrarea
lui
Hristos
de
curăţire
în
Sfânta
Sfintelor
din
sanctuarul
ceresc
le-a
fost
dată
lui
Jones
şi
Waggoner,
despre
care
a
spus
că
aveau
„acreditare
cerească.”
Acest
lucru
nu
trebuie
să
conducă
la
interpretarea
că
li
s-a
acordat
infailibilitate
pe
viaţă.
|
