|
Cu
peste
20
de
ani
în
urmă,
Prince,
vedeta
rock
(despre
care
se
spune
că
în
tinereţea
sa
ar
fi
avut
legătură
cu
Biserica
Adventistă),
a
scris
aceste
versuri:
„Visam
când
am
scris
aceste
versuri;
Iartă-mă
dacă
pare
ciudat.
Dar
când
m-am
trezit
de
dimineaţă
puteam
să
jur
că a
sosit
Ziua
Judecăţii.
Cerul
era
mov
–
oamenii
fugeau
în
toate
părţile.
Încercam
să
scap
de
nimicire
–
Dar,
ştii,
în
definitiv
nici
nu
mi-a
păsat.
Se
spune
că
în
2000
petrecerea
va
lua
sfârşit
–
oops!
Va
fi
prea
târziu!
Aşa
că
astă-seară
voi
petrece
ca
şi
cum
am
fi
în
1999!”
M-am
gândit
că
acest
cântec
ar
fi
putut
constitui
o
temă
muzicală
potrivită
pentru
scena
petrecerii
din
Daniel
5.
Probabil
că
muzica
de
la
petrecerea
lui
Belşaţar
exprima
aceeaşi
mândrie!
Chiar
atmosfera
pe
care
o
descrie
Daniel
este
încărcată
de
mândrie
şi
sfidare
la
adresa
cerului
–
ambele
atitudini
fiind
esenţa
idolatriei.
În
toiul
ospăţului,
ca
urmare
a
unui
amestec
între
dispreţ
şi
patriotism
greşit
înţeles,
vasele
dedicate
de
Dumnezeu
folosirii
în
templul
Său
au
fost
aduse
pentru
i se
servi
în
ele
lui
Belşaţar
băuturi
alcoolice.
Aceasta
este
dovada
unui
serviciu
de
închinare
politeistă,
în
cadrul
căruia
fiecare
se
închina
dumnezeului
pe
care
şi-l
alegea.
În
mod
clar,
cei
adunaţi
cu
acea
ocazie
îşi
preamăreau
dumnezeii
declarându-i
superiori
Dumnezeului
evreilor,
deoarece
acum
deţineau
vasele
templului
Său.
Având
în
vedere
că
la
acea
oră
Babilonul
era
înconjurat
de
armata
alianţei
medo-persane,
probabil
că
petrecăreţii
rememorau
multe
din
victoriile
lor
militare.
Era
o
combinaţie
între
un
serviciu
de
închinare
şi o
întâlnire
politică!
În
mijlocul
acestei
scene
apare
o
mână
misterioasă
care
scrie
pe
perete,
pentru
ca
toţi
să
poată
vedea,
solia
de
judecată
iminentă.
La
scurt
timp
după
aceea,
Daniel
păşea
în
sala
ospăţului
pentru
a le
descoperi
semnificaţia
soliei.
Petrecerea
lui
Belşaţar
este
o
ilustraţie
despre
vremea
sfârşitului,
în
care
Babilonul
spiritual
(o
metaforă
pentru
religia
apostată
globalizată)
va
fi
judecat
şi
pedepsit
de
Dumnezeu.
Observaţi
câteva
asemănări
cu
vremea
noastră.
-
Amestecul între religie şi politică – Falsa religie este invocată într-un context aparent politic, ca demonstraţie de susţinere a unei ţări. Falsul patriotism va fi cu siguranţă un element cheie în criza din ultimele zile.
-
Pluralismul religios – Dumnezeii cărora li se aducea închinare la sărbătoare variau; erau „din aur, din argint, din aramă şi din fier, din lemn şi din piatră.” Nu se întâmplă aşa şi în lumea religioasă de astăzi? În această eră postmodernistă, adevărul este luat în râs, şi totul devine o chestiune care ţine de perspectiva fiecăruia. Babilonul reprezintă o mulţime de puncte de vedere confuze, conflictuale, care se unesc sub lozinca „toleranţei.”
Poate
că
cea
mai
puternică
asemănare
cu
vremea
în
care
trăim
constă
în
actul
umplerii
cu
vinul
Babilonului
a
vaselor
dedicate
serviciului
din
templul
lui
Yahveh.
Nu
echivalează
aceasta
cu
ceea
ce
au
făcut
teologii
moderni
atunci
când
au
luat
cuvintele
şi
conceptele
despre
persoana
şi
lucrarea
lui
Isus
Hristos
(la
care
sanctuarul/templul
Vechiului
Testament
făcea
referire
în
exclusivitate),
îndepărtându-le
de
la
locul
lor
(aşa
cum
s-a
întâmplat
cu
vasele),
şi
apoi
redefinindu-le
cu
concepte
eronate
(analogie
la
umplerea
vaselor
cu
vin)?
Întreb
cu
toată
sinceritatea:
Ce
cuvânt
sau
concept
despre
evanghelie
a
fost
lăsat
neatins
de
atacul
violent
al
lui
Satana
împotriva
adevărului?
Păcatul
este
privit
acum
ca
un
lucru
inevitabil,
harul
este
redefinit
ca
permisivitate,
credinţa
este
înţeleasă
doar
ca o
recunoaştere
a
adevărului,
ascultarea
este
denumită
legalism,
iar
judecata
şi
dreptatea
sunt
aproape
în
întregime
desfiinţate.
Dragostea
lui
Dumnezeu
este
privită
mai
degrabă
ca
un
sentiment
pasiv,
decât
ca
un
principiu
activ,
transformator.
Şi
aş
putea
continua,
dar
mă
opresc
pentru
a
exprima
următoarea
întrebare:
Având
în
vedere
toate
aceste
redefiniri
ale
principiilor
fundamentale
ale
evangheliei,
s-ar
mai
putea
îndoi
cineva
că
avem
nevoie
de
solia
1888
despre
neprihănirea
prin
credinţă?
Ellen
White
a
spus:
„Aceasta
este
solia
care
Dumnezeu
a
poruncit
să
fie
dată
lumii.
Este
solia
îngerului
al
treilea,
care
trebuie
proclamată
cu
voce
tare
şi
însoţită
de
revărsarea
Duhului
Său
într-o
măsură
bogată”
(Testimonies
to
Ministers
and
Gospel
Workers,
pag.
92).
Dumnezeu
a
ridicat
această
biserică
pentru
a
chema
oamenii
afară
din
Babilon,
şi
pentru
a
face
acest
lucru,
Dumnezeu
ne-a
dat
solia
evangheliei
care
are
rolul
de a
corecta
falsele
concepte
despre
neprihănirea
prin
credinţă
care
prevalează
în
bisericile
populare.
Dacă
solia
1888
a
fost
(aşa
cum
au
declarat
unii)
doar
un
ecou
al
conceptelor
populare
despre
neprihănirea
prin
credinţă,
atunci
de
ce
trebuie
să o
dăm
„lumii”?
Bisericile
populare
au
făcut
deja
acest
lucru.
Adevărul
este
că
acele
concepte
populare
despre
neprihănirea
prin
credinţă
sunt
ca
vasele
umplute
cu
vinul
Babilonului
–
da,
este
acelaşi
limbaj,
dar
pus
într-un
context
diferit
şi
umplut
cu
elemente
nescripturistice.
Dumnezeu
ne-a
trimis
o
solie
prin
Waggoner
şi
Jones,
cu
rol
de
corectare,
nu
numai
pentru
noi,
ci
pentru
întreaga
lume!
Aşa
a
spus
Ellen
White!
Este
vital
să
prezentăm
această
solie
în
toată
plinătatea
şi
puterea
ei,
pentru
că
dacă
nu
facem
acest
lucru,
lumea
nu
va
fi
gata
pentru
judecata
finală.
O
frază
cheie
din
solia
adresată
lui
Belşaţar
este
următoarea:
„Dar
tu,
Belşaţar,
fiul
lui,
nu
ţi-ai
smerit
inima,
măcar
că
ai
ştiut
toate
aceste
lucruri”
(Dan.
5:22).
Astăzi,
Dumnezeu
nu
poate
adresa
lumii
aceste
cuvinte:
„Ai
ştiut
toate
aceste
lucruri.”
Până
când
profeţia
citată
mai
sus
(din
TM,
pag.
92)
nu
va
fi
împlinită,
Dumnezeu
nu
le
va
putea
spune
celor
care
resping
evanghelia:
„Nu
v-aţi
smerit
inima,
măcar
că
aţi
ştiut
toate
aceste
lucruri.”
Fie
ca
Dumnezeu
să
grăbească
împlinirea
acestei
profeţii!
Şi
El
să
binecuvânteze
Şcoala
de
Sabat
din
această
săptămână!
|
