|
Isus
a
spus:
„Dacă
un
om
nu
se
naşte
din
nou,
nu
poate
vedea
Împărăţia
lui
Dumnezeu...
Ce
este
născut
din
carne,
este
carne,
şi
ce
este
născut
din
Duh,
este
duh...
Trebuie
să
vă
naşteţi
din
nou”
(Ioan
3:3,
6,
7).
Experienţa
lui
Nebucadneţar
descrisă
în
Daniel
4
este
o
experienţă
pe
care
Dumnezeu
doreşte
să o
aibă
fiecare
păgân,
fiecare
creştin
şi,
da,
fiecare
cercetător
serios
al
soliei
1888.
Nebucadneţar
era
convins
de
„adevăr
aşa
cum
este
în
Isus,”
urmând
interpretarea
visului
oferită
de
Daniel,
care
vorbea
despre
ridicarea
şi
căderea
naţiunilor
(cap.
2).
El
era
convins
de
„adevăr
aşa
cum
este
în
Isus”
cu
privire
la
cel
ca
un
„fiu
de
dumnezei”
în
cuptorul
aprins
împreună
cu
cei
trei
viteji,
în
capitolul
3.
Dar
nu
fost
convertit
la
„adevăr
aşa
cum
este
în
Isus”
înainte
ca
slava
lui
să
fie
aruncată
în
ţărână,
şi
în
final
a
experimentat
roadele
esenţiale
ale
adevăratei
îndreptăţiri
prin
credinţă.
Împăratul
a
murit,
iar
viaţa
sa a
fost
ascunsă
cu
Hristos
în
Dumnezeu
(Col.
3:3).
Vă
rog
să
îmi
permiteţi
să
citez
un
paragraf
din
„analizele”
fratelui
Finneman
cu
privire
la
Daniel
2:
„Pentru
o
perioadă,
Nebucadneţar
nu a
răspuns
evangheliei,
aşa
cum
îi
fusese
prezentată
în
vis
(vezi
capitolul
trei).
Dar
în
capitolul
patru
citim
despre
convertirea
lui.
Acest
capitol
constituie
un
raport
extras
de
Daniel
dintr-un
document
emis
de
biroul
administrativ
al
împăratului.
Fiind
de
interes
public,
acest
document
a
fost
trimis
cel
puţin
lumii
controlate
de
babilonieni.
Lucrarea
lui
Dumnezeu
asupra
inimii
împăratului
este
o
ilustraţie
a
lucrării
Sale
în
ce
priveşte
neprihănirea
prin
credinţă.
Dumnezeu
a
aruncat
în
ţărână
slava
lui
Nebucadneţar,
şi
apoi
a
făcut
pentru
el
ceea
ce
el
nu
putea
face
pentru
sine.
Aceasta
este
o
lucrare
similară
cu
aceea
despre
care
vorbeşte
solia
de
la
Minneapolis.
Ellen
White
a
spus,
referindu-se
la
această
solie:
‚Ce
este
neprihănirea
prin
credinţă?
Este
lucrarea
lui
Dumnezeu
de a
arunca
slava
omului
în
ţărână
şi
de a
realiza
pentru
om
ceea
ce
el
nu
poate
realiza
pentru
sine’
(Mărturii
pentru
pastori
şi
lucrătorii
evangheliei
[TM],
pag.
456).”
Din
pilda
lui
Isus
cu
sămânţa
înţelegem
lucrarea
progresivă
a
Duhului
Sfânt
asupra
inimii
lui
Nebucadneţar,
care
până
la
urmă
a
aruncat
în
ţărână
slava
împăratului.
El a
fost
uimit
şi
convins
atunci
când
a
auzit
interpretarea
visului
şi a
primit
cuvântul
cu
bucurie,
dar
nu
avea
rădăcini
şi
atunci
când
a
apărut
ispita
(închinarea
la
statuie)
sămânţa
cuvântului
a
murit.
Văzând
pe
Fiul
lui
Dumnezeu
în
cuptorul
aprins
împreună
cu
cei
trei
viteji,
împăratul
a
primit
din
nou
cuvântul
şi
de
această
dată
a
fost
convins
cu
privire
la
singurul
Dumnezeu
adevărat.
Dar
el a
avut
şi
nişte
roade
anormale,
legaliste
–
nimănui
nu i
se
permitea
să
vorbească
împotriva
Dumnezeului
cerului.
Şi
cuvântul
a
fost
înăbuşit
de
grijile,
bogăţiile
şi
plăcerile
vieţii
acesteia
(Dan.
4:30;
Luca
8:14).
Până
la
urmă,
cuvântul
a
găsit
pământ
bun
după
şapte
ani
în
care
împăratul
a
fost
aproape
nebun
–
lucru
care
i-a
permis
să
vadă
la
cât
de
bună
este
vestea
bună
şi
în
ce
situaţie
disperată
se
găsea.
Nebucadneţar
a
fost
convertit
şi
s-a
născut
din
nou,
fiind
îndreptăţit
prin
credinţă.
În
raportul
istoriei
despre
viaţa
lui
Nebucadneţar,
vedem
principiul
evangheliei
conformă
căruia
Dumnezeu
a
făcut
„calea
celor
stricaţi...
pietroasă”
(Prov.
13:15).
Dumnezeu
a
făcut
astfel
ca
„celor
nesocotiţi
şi
încăpăţânaţi
să
le
fie
greu”
să
se
piardă.
Mântuitorul
lumii
va
parcurge
un
drum
foarte
lung
şi
va
lua
măsuri
extraordinare
pentru
a-i
salva
pe
cei
pierduţi.
„Totuşi
nu
trebuie
să
tragem
concluzia
că
drumul
care
duce
în
sus
este
greu,
iar
acela
care
duce
în
jos
este
uşor.
De-a
lungul
drumului
care
duce
la
moarte
sunt
chinuri
şi
pedepse,
sunt
dureri
şi
dezamăgiri
–
avertizări
de a
nu
merge
pe
el.
Iubirea
lui
Dumnezeu
a
făcut
să
fie
aşa
de
greu
pentru
cei
nesocotiţi
şi
încăpăţânaţi
să
se
distrugă
singuri”
(Cugetări
de
pe
Muntele
Fericirilor,
pag.
139).
Dragostea
lui
Dumnezeu
este
neabătută;
El
l-a
iubit
pe
Nebucadneţar
cu o
dragoste
veşnică
care
nu
ar
fi
renunţat
atâta
timp
cât
în
inima
împăratului
mai
exista
un
loc
neîmpietrit
–
chiar
şi
numai
de
un
milimetru
pătrat.
Aceeaşi
dragoste
neabătută
a
fost
revărsată
şi
asupra
lui
Faraon
în
confruntarea
cu
Moise,
până
când
ultimul
milimetru
pătrat
al
inimii
sale
s-a
împietrit
ireversibil.
Pentru
aceia
care
cred
în
vestea
bună,
necondiţionată,
a
evangheliei
în
special
când
este
predicată
şi
demonstrată
în
viaţa
şi
comportamentul
ucenicilor
lui
Hristos,
este
într-adevăr
uşor
să
fie
mântuiţi,
şi
greu
să
fie
pierduţi.
În
viaţa
lui
Daniel
şi a
celor
trei
prieteni
ai
săi,
crucea
lui
Hristos
a
fost
înălţată.
Prin
relaţia
lui
Nebucadneţar
cu
ei,
Hristos
atrăgea
la
El
nu
doar
pe
împărat,
ci
şi
pe
supuşii
săi.
Atracţia
Sa
era
irezistibilă
pentru
oricine
care
mai
avea
o
parte
cât
de
mică
a
inimii
neîmpietrită.
Bunătatea
Sa
îl
conducea
pe
împărat
la
pocăinţă.
Şi
împăratul
a
descoperit
că
împotrivirea
faţă
de
atracţia
magnetică
a
crucii
era
grea,
foarte,
foarte
grea.
În
aceste
trei
capitole
din
Daniel,
Îl
vedem
pe
Păstorul
cel
Bun
luând
iniţiativa
şi
mergând
să
caute
oaia
pierdută.
Contrastul
dintre
vechiul
şi
noul
legământ
în
cadrul
experienţei
creştine
este
exemplificat
în
răspunsul
lui
Nebucadneţar
faţă
de
evanghelie
în
capitolele
1-3.
Împăratul
cedează
închinării
vechiului
legământ
în
2:46
şi
3:29.
Şi
până
la
urmă
legiferează
religia
în
care
supuşii
săi
trebuie
să
făgăduiască
faptul
că
se
vor
supune
edictului
său.
Dar
împăratul
descoperă
că
toate
făgăduinţele
noastre
izvorâte
dintr-o
inimă
neschimbată
sunt
ca
nişte
funii
de
nisip.
În
final
experimentează
închinarea
în
cadrul
noului
legământ
(4:37)
şi
descoperă
că
toate
făgăduinţele
lui
Dumnezeu
sunt
„Da.
Amin!”
în
Hristos
Isus.
Isus
este
centrul
celor
trei
întâmplări
istorice
orbitând
în
jurul
lui
Nebucadneţar
şi
care
au
fost
raportate
de
Daniel.
El
este
Sămânţa
legământului
veşnic.
Isus
este
Piatra
tăiată
cu
mâinile
noastre,
care
Îşi
stabileşte
împărăţia
la
sfârşitul
timpului.
Isus
este
cel
de-al
patrulea
Om,
Fiul
lui
Dumnezeu
(3:25),
alături
de
cei
trei
viteji
din
cuptorul
aprins.
Prin
această
întâmplare,
Nebucadneţar
a
surprins
puţin
importanţa
apropierii
Mântuitorului
nostru,
şi
anume
faptul
că a
fost
necesar
ca
El
să
fie
părtaş
de
acelaşi
trup
şi
acelaşi
sânge
ca
şi
omul
păcătos,
ca
să
poată
veni
în
ajutorul
celor
care
sunt
ispitiţi
[Evr.
2:18].
În
final,
împăratul
a
trebuit
să
se
confrunte
cu
Străjerul,
Judecătorul
întregului
pământ.
În
această
confruntare
cu
Străjerul,
Nebucadneţar
trece
printr-o
experienţă
personală
a
Zilei
Ispăşirii
timp
de
şapte
ani,
permiţându-I
Dumnezeului
celui
Prea
Înalt,
Străjerului,
să
îi
curăţească
inima
şi
sufletul.
„De
aceea,
împărate,
placă-ţi
sfatul
meu!
Pune
capăt
păcatelor
tale,
şi
trăieşte
în
neprihănire,
rupe-o
cu
nelegiuirile
tale,
şi
ai
milă
de
cei
nenorociţi,
şi
poate
că
ţi
se
va
prelungi
fericirea!”
(4:27).
După
şapte
ani
de
luptă
cu
Dumnezeu,
Nebucadneţar
s-a
născut
din
nou
şi a
fost
cu
adevărat
îndreptăţit
prin
credinţă,
răspunzând
crucii
lui
Isus
Hristos.
Fie
ca
în
Sabatul
următor
inimile
noastre
să
rezoneze
cu
închinarea
demnă
de
laudă
a
lui
Nebucadneţar.
|
