|
Un timp de probă
Decretul
fusese
dat.
Vasalii
şi
demnitarii
din
toate
colţurile
împărăţiei
lui
Nebucadneţar
călătoriseră
până
la
câmpia
Dura.
Chemarea
vasalilor
la
capitală
pentru
un
summit
nu
era
un
lucru
neobişnuit
într-o
lume
dominată
de
un
suzeran
aşa
de
puternic
cum
era
Nebucadneţar.
[Suzeranitatea
se
referă
la o
relaţie
autocratică
a
conducătorului
cu
poporul
său.]
În
sistemul
suzeran,
împăraţilor
popoarelor
cucerite
li
se
cerea
să
plătească
un
tribut,
să
îi
asigure
suzeranului
forţe
armate
atunci
când
era
nevoie,
să
apere
graniţele
ţinutului
suzeranului
şi
să
se
prezinte
înaintea
suzeranului
ori
de
câte
ori
li
se
cerea
acest
lucru.
Orice
urmă
de
nesupunere
atrăgea
rapid
o
pedeapsă
aspră.
Suzeranul
ştia
că
mila
faţă
de
un
răzvrătit
ar
fi
percepută
ca
slăbiciune
şi
ar
putea
conduce
şi
la
alte
acte
de
nesupunere
printre
vasali.
Scopul
acestui
summit
era
ca
Nebucadneţar
să
fie
declarat
cel
mai
mare
suveran,
cea
mai
înaltă
autoritate
în
lume,
căreia
toţi
trebuiau
să i
se
închine,
dacă
nu
voiau
să
moară.
Conform
raportului
biblic,
s-au
adunat
probabil
sute
de
oameni
din
întreaga
lume
special
pentru
a se
închina
unei
copii
a
chipului
pe
care
Nebucadneţar
îl
văzuse
în
vis
(cap.
2).
Trecuseră
23
de
ani
de
când
Nebucadneţar
avusese
visul
şi
interpretarea
lui
îi
fusese
dată
lui
Daniel.
În
această
perioadă,
Nebucadneţar
avusese
multe
ocazii
de a
observa
caracterul
celor
patru
tineri
evrei
care
fuseseră
implicaţi
în
întâmplarea
cu
visul
acela
deosebit.
El
văzuse
integritatea
lor
în
toate
aspectele
vieţii,
şi
credincioşia
lor
faţă
de
el,
ca
suveran
al
lor
pe
acest
pământ,
în
toate
problemele
guvernamentale
care
le
fuseseră
încredinţate.
Ei
îl
slujiseră
pe
stăpânul
lor
de
pe
pământ
cât
puteau
de
bine,
atâta
timp
cât
acest
lucru
nu
constituia
o
imixtiune
în
îndatoririle
lor
faţă
de
Dumnezeu.
Incoruptibilitatea
lor
era
o
dovadă
despre
credinţa
lor
în
Dumnezeu
şi
Îl
onora
pe
Stăpânul
lor
ceresc
ca
Domn
al
tuturor.
Fără
îndoială,
Nebucadneţar
dezvoltase
o
încredere
profundă
în
aceşti
patru
bărbaţi.
Când
Daniel
îi
oferise
interpretarea
visului
în
urmă
cu
23
de
ani,
Nebucadneţar
declarase:
„Cu
adevărat,
Dumnezeul
vostru
este
Dumnezeul
dumnezeilor
şi
Domnul
împăraţilor”
[Dan.
2:47].
Oricum,
articolul
gramatical
pe
care
l-a
folsit
arată
că
el
Îl
accepta
pe
Yahweh
doar
ca
pe
un
dumnezeu
printre
mulţi
alţi
dumnezei,
şi
nu
ca
pe
singurul
Domn
al
universului.
Printr-o
astfel
de
mărturisire
îşi
păstra
un
fel
de
autoritate
pentru
sine
ca
„cel
mai
înalt”
suveran
de
pe
pământ,
care
era
împărat
al
împăraţilor,
considerat
de
supuşii
săi
a fi
dumnezeu.
Pretenţiile
arogante
ale
lui
Nebucadneţar
erau
un
ecou
al
pretenţiilor
lui
Lucifer,
atunci
când
a
cerut
să
aibă
un
statut
egal
cu
Fiul
lui
Dumnezeu
(Is.
14:12-15).
Aşa
cum
Lucifer
urma
să
fie
„aruncat...
în
adâncimile
mormântului”
de
sfidarea
sa
la
adresa
lui
Dumnezeu,
la
fel
şi
Nebucadneţar
urma
să
cunoască
umilinţa.
Şi
la
fel
se
va
întâmpla
cu
toţi
aceia
care
persistă
în
răzvrătirea
lor
împotriva
drepturilor
pe
care
Dumnezeu
le
are
asupra
lor
ca
Suveran.
Aşa
se
prezenta
scena
pregătită
pe
câmpia
Dura
pentru
o
confruntare
deschisă
între
singurul
Dumnezeu
adevărat
şi
un
om
care
credea
că
este
Dumnezeu,
că
poate
controla
complet
vieţile
oamenilor
şi
că
le
poate
dirija
conştiinţa.
Prin
intermediul
lui
Nebucadneţar
(aşa
cum
se
întâmplase
şi
prin
intermediul
lui
Faraon),
Satana
Îl
provoca
pe
Monarhul
universului.
Când
forţa
civilă
impune
anumite
practici
de
închinare,
oamenii
nu
mai
au
libertate
de
conştiinţă.
De
la
începutul
istoriei,
această
încercare
de a
dirija
mintea
oamenilor
prin
tiranie
a
fost
o
demonstraţie
a
modului
în
care
acţionează
Satana,
nu
Dumnezeu.
Printre
oamenii
care
s-au
adunat
pe
câmpie
înaintea
uriaşului
idol
pe
care
Nebucadneţar
îl
ridicase,
se
aflau
trei
bărbaţi
care
se
sfătuiseră
şi
hotărâseră
că
cinstirea
Stăpânului
cerului
este
mai
importantă
decât
cinstirea
vreunui
potentat
de
pe
pământ.
Credinţa
lor
în
puterea
lui
Dumnezeu
de
a-i
proteja
era
deja
întărită.
Ei
cunoşteau
făgăduinţa
din
Isaia
43:2.
Declarând
că
vor
rămâne
de
partea
binelui
chiar
dacă
asta
îi
va
costa
viaţa,
cei
trei
tineri
evrei
exemplifică
ceea
ce
caută
Dumnezeu
în
aceste
zile
ale
sfârşitului.
O
apreciere
din
inimă
a
preţului
mântuirii
îi
va
da
credinciosului
puterea
de a
rezista
în
probele
de
foc
care
ne
stau
înainte,
pe
parcurs
ce
ne
apropiem
de
scenele
de
încheiere
ale
istoriei
pământului.
Când
ne
vom
confrunta
cu
acea
„strâmtorare,
cum
n-a
mai
fost”
[Dan.
12:1],
doar
credinţa
care
a
fost
probată
prin
cele
mai
puternice
ispite
va
rezista
până
la
sfârşit.
Vestea
bună
este
că
nu
trebuie
să
luptăm
pentru
această
credinţă
sau
să o
creăm
noi
înşine;
o
astfel
de
credinţă
există
deja
şi
ea
este
un
dar
gratuit
de
la
Dumnezeu
(Rom.
12:3).
Isus
ne
îndeamnă
să
conştientizăm
nevoia
noastră
teribilă
de a
avea
această
credinţă
–
credinţa
Lui
(Apoc.
3:18).
Doar
prin
ea
vom
putea
dezvolta
o
completă
dependenţă
de
puterea
lui
Dumnezeu
pentru
a
respinge
toate
„săgeţile
arzătoare”
ale
diavolului
[Efes.
6:16].
Această
credinţă
păstrează
mereu
înaintea
noastră
adevărul
că
„noi
nu
avem
nimic
şi
nu
suntem
nimic,
şi
că
El
are
totul,
este
totul
şi
dă
totul”
–
adevăr
care
este
temelia
adevărului
noului
legământ
despre
Hristos
şi
neprihănirea
Sa
(Vezi
The
Glad
Tidings,
pag.
71).
Povestirea
din
Daniel
3 ne
arată
cum
lucrează
această
credinţă.
Când
a
început
muzica,
toţi
oamenii
şi-au
plecat
capetele.
Toţi,
cu
excepţia
celor
trei
bărbaţi
care
ştiau
din
proprie
experienţă
ce
înseamnă
să
fii
„neprihănit
prin
credinţă.”
Da,
s-ar
fi
putut
apleca
prefăcându-se
că
îşi
leagă
şireturile,
dar
aceasta
ar
fi
fost
o
minciună
şi
ar
fi
demonstrat
că
nu
apreciau
tot
ceea
ce
făcuse
Dumnezeu
pentru
ei
în
trecut
pentru
a-i
proteja.
Şi
ar
fi
fost
un
răspuns
lipsit
de
credinţă
la
situaţia
cu
care
se
confruntau,
negând
puterea
lui
Dumnezeu
de
a-i
salva....
Oricine
caută
să
îşi
salveze
această
viaţă
prin
compromis,
în
mod
sigur
o va
pierde
(Marcu
8:34-38).
Solia
despre
Hristos
şi
neprihănirea
Sa
trimisă
de
Dumnezeu
rămăşiţei
poporului
Său
în
1888
avea
ca
scop
pregătirea
noastră
pentru
o
încercare
similară
cu
aceea
prin
care
au
trecut
cei
trei
tineri
evrei.
Când
A.T.
Jones
a
cerut
Congresului
Statelor
Unite
să
respingă
proiectul
de
lege
Blair,
a
recunoscut
că
„dacă
Congresul
poate
interpreta
Biblia
într-un
anumit
punct,
o
poate
interpreta
în
orice
punct”
(Buletinul
Conferinţei
Generale
din
1893,
pag.
51).
Fratele
Jones
a
prezentat
înaintea
fraţilor
adunaţi
la
Conferinţă
apropierea
lucrării
celui
de-al
patrulea
înger
din
Apocalipsa
18.
„Poate
un
om
să
reziste
singur
în
faţa
tuturor
puterilor
de
pe
pământ?
Nu.
Atunci
nu
trebuie
să
avem
o
putere
care
să
lucreze
pentru
noi
şi
care
să
fie
mai
mare
decât
toate
puterile
pământului
la
un
loc?
Nu
este
timpul
ca
acel
înger
să
coboare
din
cer
cu
acea
putere?
Acel
înger
care
coboară
şi
îşi
uneşte
glasul
cu
celălalt
reprezintă
marea
strigare”
(idem,
pag.
72).
„Trăiţi
zi
de
zi,
oră
de
oră,
conştienţi
de
această
realitate
cutremurătoare
că
este
timpul
ca
Însuşi
Dumnezeu
să
lucreze,
pentru
ca
onoarea
Sa
să
fie
apărată
înaintea
întregii
lumi?
Acesta
este
o
realitate
cutremurătoare;
este
o
poziţie
înfricoşătoare.
Ne
conduce
la o
consacrare
la
care
nu a
visat
nimeni
niciodată;
o
aşa
consacrare,
un
aşa
devotament
care
ne
va
ţine
în
prezenţa
lui
Dumnezeu
cu
gândul
cutremurător
că
‚Este
vremea
ca
Domnul
să
lucreze:
căci
ei
calcă
Legea
Ta’
[Ps.
119:126].
...’Ceva
măreţ
şi
decisiv
urmează
să
aibă
loc
foarte
curând.
Dacă
va
exista
vreo
întârziere,
caracterul
lui
Dumnezeu
şi
scaunul
Său
de
domnie
vor
fi
compromise.’
Fraţilor,
prin
atitudinea
noastră
nepăsătoare,
indiferentă,
punem
în
pericol
scaunul
de
domnie
al
lui
Dumnezeu...
Este
posibil
ca
noi
să
riscăm
onoarea
scaunului
de
domnie
al
lui
Dumnezeu?
Fraţilor,
din
dragoste
pentru
Domnul
şi
din
respect
pentru
scanul
Său
de
domnie,
să
ne
dăm
la o
parte
din
drum.
Să
ne
dăm
la o
parte
din
drum.
Singurul
mod
în
care
ne
putem
da
la o
parte
din
calea
lui
Dumnezeu
este
să
fugim
la
El.
Acesta
este
singurul
mod
în
care
ne
putem
da
la o
parte
din
calea
Sa,
şi
aceasta
este
chemarea
pe
care
ne-o
face”
(idem,
pag.
73-74).
Ca
şi
cei
trei
evrei
de
pe
câmpia
Dura,
noi
vom
putea
rezista
probei
iminente
doar
dacă
vom
fi
învăţat
lecţiile
credinţei
în
puterea
lui
Dumnezeu
de a
ne
salva
de
orice
ispită
şi
de a
ne
susţine
în
orice
încercare.
Dumnezeu
caută
oameni
despre
care
să
poată
declara:
„Aici
este
răbdarea
sfinţilor,
care
păzesc
poruncile
lui
Dumnezeu
şi
credinţa
lui
Isus”
(Apoc.
14:12).
Solia
1888
despre
Hristos
şi
neprihănirea
Sa
constituie
pregătirea
asigurată
de
Dumnezeu
pentru
poporul
Său
pentru
ca
noi
să
rezistăm
în
acea
„vreme
de
strâmtorare”
şi
să
ieşim
biruitori,
demonstrând
că a
avut
dreptate
atunci
când
a
spus
că
prin
credinţa
în
El
omul
poate
birui
păcatul
în
întregime.
Doar
atunci
când
sursa
păcatului
în
viaţa
şi
inima
poporului
lui
Dumnezeu
va
fi
biruită,
sanctuarul
ceresc
va
putea
fi
curăţit
de
tot
păcatul
şi
toată
nelegiuirea
care
au
curs
spre
el.
Când
acest
lucru
se
va
încheia,
Hristos
Se
va
întoarce
pentru
a-Şi
aduna
poporul
şi
pentru
a ne
lua
acasă
(vezi
A.T.
Jones,
Calea
consacrată
către
desăvârşirea
creştină,
cap.
15).
Nu
este
timpul
să
credem
preţioasa
veste
bună,
să
ne
predăm
complet
lui
Dumnezeu?
Să
avem
acea
consacrare
faţă
de
Dumnezeu
care
ne
va
pregăti
să
rezistăm
încercărilor
cu
care
ne
vom
confrunta
foarte
curând?
Să
ne
dăm
la o
parte
din
calea
lui
Dumnezeu,
pentru
ca
El
să
poate
încheia
lucrarea
pe
care
o
are
de
făcut
în
noi
şi
în
lume.
|
