Religia şi relaţiile interumane

11 - 17 septembrie 2004

  Cum să ne susţinem conducătorii  

 Robert J. Wieland

Studiul din această săptămână este deosebit pentru aceia care înţeleg semnificaţia soliei 1888 despre neprihănirea lui Hristos, pe care „Domnul, în marea Sa îndurare,” ne-a trimis-o. Convinşi fiind că biserica mondială are nevoie de această „foarte preţioasă solie,” noi am păstrat legătura cu conducerea Conferinţei Generale timp de 55 de ani.

Studiul nostru arată că toţi membrii bisericii au datoria de a fi loiali conducerii. Dar în studiul de vineri se pune întrebarea dacă există un anumit punct în care „ar trebui ca cineva să se ridice şi să conteste în mod deschis conducerea.” Răspunsul pe care îl oferă Biblia este „da.” Dar o astfel de contestaţie trebuie făcută rămânând loiali organizaţiei bisericii, recunoscând că adevăratul ei Conducător este Însuşi Domnul Isus Hristos. Cuvântul Lui constituie autoritatea primordială.

Conferinţa Generală recunoaşte că „The 1888 Message Study Committee” este şi a fost mereu complet loial conducerii bisericii. Noi am crezut mereu că Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, ca denominaţiune, este cea la care se face referire în Apocalipsa 12:17 şi 14:12 sub numele de „rămăşiţa,” „care păzeşte poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” şi „păstrează mărturia lui Isus,” care este „duhul proorociei” (19:10). Datorită acestei convingeri ferme, noi credem că Domnul Isus Hristos cheamă „îngerul bisericii,” conducerea omenească, să fie plin de râvnă şi să se pocăiască (3:19). Biserica şi lumea au nevoie de „foarte preţioasa solie” din 1888; ea este legată într-un mod deosebit, unic, de adevărul despre Ziua Ispăşirii şi curăţirea sanctuarului ceresc, care a dat naştere acestei biserici. Motivul pentru care Domnul „a trimis” solia 1888 era de a pregăti acea generaţie pentru înălţarea la cer la cea de-a doua venire a lui Hristos. Dar necredinţa conducerii bisericii a împiedicat atingerea scopului pe care Domnul îl avusese în vedere. Tragic.

Exprimarea acestei convingeri a fost interpretată de unii ca lipsă de loialitate faţă de conducerea bisericii.

Problema a fost următoarea: Conferinţa Generală şi White Estate au susţinut că liderii bisericii din perioada 1888 au primit acea „foarte preţioasă solie” şi de atunci înainte au vestit-o clar, în forţă: „Majoritatea lucrătorilor din cadrul Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea şi a laicilor au acceptat prezentările de la Minneapolis şi au fost binecuvântaţi. Anumiţi conducători s-au opus învăţăturii” (General Conference published document, Takoma Park, Washington D.C., septembrie 1958, pag. 11).

Providenţa a permis ca doi dintre tinerii noştri cercetători să aibă acces la un mare volum de materiale din scrisorile şi jurnalele lui Ellen White, nepublicate până atunci, în care ea a declarat clar şi răspicat exact contrariul. Ei au concluzionat (pe bună dreptate) că liderii Conferinţei Generale nu văzuseră niciodată acele materiale îngropate în arhive. (În ceea ce au găsit cei doi tineri în 1949 şi în anii 1950, se includea o mare parte din ceea ce a fost publicat acum în totalul de 1821 de pagini ale celor patru volume „Ellen G. White 1888 Materials.”) Prin faptul că au supus aceste materiale atenţiei Comitetului Conferinţei Generale, s-a considerat că cei doi contrazic punctele de vedere tradiţionale ale conducătorilor cu perii albi.

Cei doi s-au considerat echivalentul celor „patru leproşi” din zilele lui Elisei, care au descoperit valori despre care împăratul Israelului habar nu avea (2 Împ. 7:3-11). Ei au spus: „Nu facem bine!... Veniţi acum şi haidem să dăm de ştire casei împăratului.” Chiar şi „leproşii” ştiu care le este datoria!

Citatul din „Istoria Faptelor Apostolilor,” pag. 163, 164, de Ellen White, folosit în studiul de vineri, a jucat un rol important în această jumătate de secol de tensiune (Noi trebuie „să dăm respect sfatului şi să preţuim mult judecata... celor aleşi de Dumnezeu în slujba de conducere a poporului Său”). Un fost preşedinte al Conferinţei Generale a folosit deseori acest citat în efortul său de a-i determina pe primii membri ai „The 1888 Message Study Committee” să  renunţe la convingerile lor, să susţină că liderii bisericii au primit solia sau, cel puţin, să păstreze tăcerea.

Din studiul acestei săptămâni reiese clar că a-i informa pe conducătorii bisericii cu privire la ceea ce este posibil să nu ştie nu este o dovadă a lipsei de loialitate. Ellen White a fost foarte preocupată de faptul că solia 1888 despre neprihănirea lui Hristos reprezenta (1) „începutul” „marii strigări” din Apocalipsa 18, (2) primii „stropi din cer ai ploii târzii,” (3) iar „Satana a reuşit într-o mare măsură să o ţină departe de popor,” (4) şi a „a fost într-o mare măsură ţinută departe de lume” (Selected Messages, vol. 1, pag. 234, 235). Aceasta este o informaţie alarmantă, extrem de importantă! Susţinerea acestor poziţii ale lui Ellen White este esenţa loialităţii faţă de conducerea Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. Asta înseamnă să-I fii credincios lui Isus Hristos, Capul Bisericii.

În studiul nostru din 18 septembrie se recunoaşte faptul că şi atunci când conducătorii greşesc datoria noastră este aceea de a coopera cu ei „atât cât este posibil,” în limitele unei conştiinţe luminate. Conducătorii înţelepţi vor recunoaşte întotdeauna principiul protestant al „preoţiei tuturor credincioşilor.” Şi fiecare credincios ar trebui să fie un „protestant” devotat, care să considere ascultarea de adevăr mai presus decât propria-i viaţă.

În final, studiul nostru ne provoacă să dăm „exemple biblice” în care cineva s-a ridicat să „conteste... conducerea” pe bună dreptate. Dacă a existat vreodată, în cei 6000 de ani de istorie, un moment în care Dumnezeu să aibă nevoie de oameni care să răspundă conducerii Sale, acesta este momentul. Printre cei care au contestat conducerea adevăratei biserici din zilele lor sunt: Iosif, David, Ilie, Ieremia, Însuşi Isus (chiar şi în copilărie!), Pavel, care l-a înfruntat pe Petru la Antiohia şi pe unii mesageri „de la Iacov,” „preşedintele” bisericii din acele zile (Gal. 2:9-14ff.). Fie ca noi să ne re-consacrăm (1) pentru a fi complet loiali lui Hristos şi Duhului Sfânt, (2) pentru ca liderii noştri să vadă că le suntem loiali, lor şi bisericii organizate a lui Hristos. Noi nu ne putem alătura nici unei „organizaţii noi.” Dragostea (agape) a lui Hristos „ne constrânge” la o completă dedicare faţă de El, aşa cum o mireasă îi este dedicată mirelui ei.

    |