Iona

22 - 28 noiembrie 2003

  De vorbă cu Dumnezeu (Iona 3)  

 Robert Van Ornam

Aşa cum descoperim, cartea lui Iona conţine mult mai mult decât o simplă poveste cu un peşte şi mult mai mult decât o predică despre cum ar trebui să îşi dorească mai mult poporul lui Dumnezeu să ducă la alţii evanghelia. Natura şi profunzimea interacţiunii dintre Dumnezeu şi Iona sugerează anumite chestiuni care fac referire directă la starea Laodiceei. Pentru a înţelege bine aceste chestiuni, trebuie să facem un pas înapoi şi să privim imaginea în ansamblu.

Încă de la început poporul lui Dumnezeu a fost chemat să fie o lumină pentru naţiunile păgâne din împrejurimi. Ei trebuiau să dea mărturie despre modul de viaţă al lui Dumnezeu, aşa cum este descris în legea Lui sfântă, să fie un neam de preoţi şi să răspundă la nevoile celor care se afundau în păcat. Oricum, ei s-au îndreptat mereu doar spre ceea ce considerau ei a fi „corect,” au râvnit la modul de viaţă al naţiunilor înconjurătoare şi au întemeiat o împărăţie bazată pe valori contrare voinţei lui  Dumnezeu. Pentru o naţiune care fusese chemată de Dumnezeu să fie martorii Lui înaintea lumii, păreau să aibă o atitudine extrem de greşită. Cel mai grav este că naţiunea israelită, în orbirea ei spirituală, continua să pretindă că Îl urma şi Îl slujea pe Dumnezeul care a creat cerul şi pământul!

Atunci când a avut loc întâmplarea cu Iona, Israelul experimenta o perioadă de prosperitate. Graniţele ţării fuseseră extinse până acolo unde se găseau în timpul lui David. Vrăjmaşii lui Israel (în principal Asiria – Ninive era cea mai mare cetate a ei) erau preocupaţi cu probleme interne, aşa că viaţa era liniştită în Palestina (vezi 1 Împ. 14:23-29). În timp ce Israelul experimenta o vreme de pace şi prosperitate, alţi doi profeţi contemporani cu Iona vorbeau despre preocuparea lui Dumnezeu vizavi de starea spirituală a Israelului.

În acelaşi timp, Amos atrăgea atenţia asupra păcatelor Israelului legate de atitudinea lui dură în privinţa dreptăţii şi a judecăţii, şi tratarea greşită a oamenilor. În general, lăcomia, ticăloşia, mândria şi complacerea caracterizează atitudinea dominantă a poporului. Folosind ca ilustraţie propria lui căsnicie anormală, Osea s-a referit la faptul că poporul a abuzat de dragostea veşnică a lui Dumnezeu. Chiar şi cu mustrarea clară din partea acestor profeţi, naţiunea era rece la chemarea constantă la pocăinţă pe care o adresa Dumnezeu.

Pornind de aici, există câteva lucruri la care trebuie să privim mai îndeaproape:

1. Este nevoie să înţelegem atitudinea lui Iona.

2. Este nevoie să înţelegem dezamăgirea lui Dumnezeu în privinţa poporului Său.

3. De asemenea, trebuie să evaluăm răbdarea lui Dumnezeu când apelează la noi să renunţăm la neascultare şi să progresăm.

4. Trebuie să înţelegem cum descoperă experienţa lui Iona propriile noastre reţineri de a coopera cu Isus, Marele nostru Preot, deoarece El îndeplineşte acum lucrarea de curăţire a sanctuarului ceresc.

Observăm că maniera în care Iona vorbeşte şi acţionează reflectă ironic starea spirituală a Israelului istoria acestuia. În timp ce se afla pe corabie, el dă dovadă de o anumită împietrire vizavi de foamea spirituală a marinarilor. Atitudinea lui faţă de Ninive era aceeaşi. În contrast, rugăciunea pe care a înălţat-o Iona din pântecele peştelui (capitolul 2) descoperă esenţa problemei lui. Iona avea nevoie de schimbare, dar el nu-şi cunoştea adevărata stare a inimii – că era sărac, orb, gol şi că nu ştia. În marea Sa milă, Dumnezeu i-a oferit ocazia în care să poată conştientiza că se găseşte într-o stare rea, că trebuie să moară faţă de „eu,” ştiind că Dumnezeu va fi alături de el mereu.

În timp ce analizăm dialogul pe care Iona l-a avut cu Dumnezeu în pântecele peştelui, aflăm că:

1. Iona strigă la Domnul ca şi cum el ar fi victima.

2. El Îl tratează pe Dumnezeu ca şi cum nici nu s-ar fi răzvrătit mai înainte.

3. Pretinde că Dumnezeu este de vină pentru situaţia în care se găseşte (Cine şi-ar fi dorit să fie aruncat peste bord într-o mare înfuriată?).

4. Se îndreptăţeşte pentru faptul că şi-a amintit de Domnul în acest timp de pericol extrem.

5. Foloseşte expresia „Domnul, Dumnezeul meu,” dar cum poate pretinde acest lucru, când s-a opus în mod repetat voinţei lui Dumnezeu?

6. Se îndreptăţeşte, prezentându-se în contrast cu închinătorii la idoli, dar, în povestire, pe cine descoperim rugându-se şi aducând jertfă singurului Dumnezeu adevărat al cerului?

7. El făgăduieşte că se va schimba dacă Domnul îl va salva, dar vedem că mai târziu nu a avut loc nici o schimbare în atitudinea lui.

Observăm un tipar aici? Iona oglindeşte starea Israelului. Problema lui este aceea că nu îşi cunoaşte adevărata stare. Spune lucruri „corecte,” dar faptele îl trădează. Există vreo diferenţă între Iona şi starea Laodiceei? Cum poate ajunge Dumnezeu la o lume blestemată de păcat când cei ce alcătuiesc poporul Lui refuză să se vadă aşa cum îi vede cerul? (Citiţi, vă rog, As Many As I Love, pag. 25; veţi găsi câteva declaraţii ale lui Ellen White cu privire la starea Laodiceei.)

Referitor la hotărârea lui Dumnezeu de a-l trimite pe Iona la Ninive, suntem nevoiţi să întrebăm: De ce? În ce scop a fost el trimis la această naţiune străină?

1. Oare chemarea cetăţii Ninive la pocăinţă urmă să convingă Israelul de propriile lui păcate?

2. Se gândea Dumnezeu să o ia de la capăt cu un alt popor „chemat”?

3. Putem spune că Iona era „omul” lui Dumnezeu, dar că avea nevoie de „şlefuire,” ca şi Moise, pe parcursul celor 40 de ani pe care i-a petrecut în pustie ca păstor?

Singura noastră sursă pentru a înţelege intenţiile lui Dumnezeu sunt faptele descrise în povestirea lui Iona. Aceasta relatează interacţiunile dintre Iona şi Dumnezeul lui. Este necesar să analizăm îndeaproape această relaţie.

Încă de la început, Iona pretinde că ştia că Dumnezeu este milos, plin de îndurare, îndelung răbdător, etc. De unde ştia Iona acest lucru? Învăţase analizând modul în care Dumnezeu tratase Israelul de-a lungul anilor? Era doar o cunoaştere teoretică a caracterului descoperit al lui Dumnezeu, fără un răspuns al inimii?

Câteva întrebări pertinente îşi aşteaptă răspunsul:

1. Dacă Iona cunoştea caracterul lui Dumnezeu înainte de a fi chemat, de ce s-a înfuriat atât de mult atunci când ninivenii I-au răspuns Dumnezeului milos şi s-au pocăit?

2. De ce ar trimite Dumnezeu un profet a cărui atitudine demonstrează o aşa slăbiciune a caracterului?

3. L-a trimis Dumnezeu pe Iona deoarece avea un plan mai larg care includea convertirea lui Iona şi a Israelului, în timp ce salva cetatea Ninive?

Când analizăm povestirea ca pe un întreg, descoperim o legătură semnificativă între capitolele unu şi trei. Acestea arată cât de mult este dispus Dumnezeu să lucreze pentru a ajunge la oameni, în ciuda lipsei lor de cooperare. Dumnezeu dorea ca Iona să experimenteze o schimbare a atitudinii – o adevărată „metanoia.” Oricum, Iona pare să ducă aceeaşi luptă împotriva convingerii aduse de Duhul Sfânt ca şi Saul pe drumul spre Damasc.

Prin cartea lui Iona, Dumnezeu trimite bisericii Sale din vremea sfârşitului o solie despre adevărata stare a inimii. Iona arată că ne găsim în aceeaşi situaţie ca şi Israelul din vremea lui. Toţi suntem ca Iona, fugind de responsabilitatea pe care o avem de a predica adevărul lui Hristos şi al neprihănirii Sale unei lumi care piere. Remediul pentru această situaţie a ost trimis bisericii în 1888 prin fraţii Jones şi Waggoner. Mulţi se întreabă dacă solia din 1888, despre Hristos şi neprihănirea Sa, a fost primită. Dar trebuie să analizăm evenimentele. Indică istoria noastră că valorile pe care ni le-a încredinţat Dumnezeu au fost primite? Coincid aprecierile lui Amos şi ale lui Osea cu cele pe care le avem despre noi înşine?

Povestirea lui Iona arată că Dumnezeu este întotdeauna gata să salveze, dar rămâne întrebarea: „Suntem dispuşi să Îi permitem Duhului Sfânt libertatea de a face o minune în inimile noastre?” Când acest lucru va avea loc, ce bucurie va fi să Îi slujim împreună Domnului pentru salvarea unei lumi care piere.

    |