Iona

4 - 10 octombrie 2003

  Oameni şi locuri  

 Ann Walper

Pentru unii, studierea cărţii lui Iona pare o pierdere de vreme. De ce să petrecem 13 săptămâni studiind o istorisire simplă, pentru copii, despre un om care a fost înghiţit de un peşte mare? Nu prea pare că ar exista cine ştie ce solie a evangheliei în cele patru capitole scurte, aşa că de ce să ne mai deranjăm?

Ei bine, ar trebui să ne „deranjăm” pentru că Dumnezeu, atunci când a ales să ne spună această întâmplare, a avut un scop, sau poate mai multe. Putem începe cu câteva întrebări: Găsim în cartea lui Iona vreo legătură semnificativă cu timpul şi starea noastră spirituală din prezent? Şi de ce ne-a oferit Duhul Sfânt această lecţiune imediat după lecţiunile despre legăminte şi sanctuar?

Să începem să cercetăm pentru a vedea dacă în această „istorisire pentru copii” există ceva semnificativ pentru noi, luând în considerare câteva chestiuni:

1. Întâmplarea lui Iona apare „ca din senin.” Ea începe brusc: „Cuvântul Domnului a vorbit lui Iona.” Pentru mine, această frază a declanşat o cercetare mai amplă. O scurtă verificare a trimiterilor arată motivul.

a. Fraza „Cuvântul Domnului a vorbit” apare de 22 de ori în Biblie, numai în Vechiul Testament. Majoritatea se găsesc în Ezechiel şi Ieremia. Dar cele de care mi-am amintit erau legate de Ilie şi regele Ahab. O întâmplare asemănătoare, dar cu un rezultat diferit.

b. Cât de asemănătoare? Un profet al lui Dumnezeu apare „ca din senin,” înfruntă o naţiune păcătoasă, prevesteşte lucruri rele şi pleacă.

c. O naţiune se pocăieşte imediat. Cealaltă respinge cuvântul lui Dumnezeu, încearcă să îl omoare pe solul Său, Se împotriveşte voinţei Sale şi suportă consecinţele neascultării încăpăţânate până când, în final, „au ascultat cuvântul Domnului.” Apoi a plouat din abundenţă.

2. Este interesant de remarcat că şi la una din sesiunile Conferinţei Generale ale acestei biserici au apărut doi soli aproape „ca din senin.” Erau tineri, ceea ce nu constituia o caracteristică obişnuită pentru nişte predicatori. Jones şi Waggoner nu erau „profeţi,” dar Ellen White i-a caracterizat ca fiind „solii Domnului,” „soli speciali,” cu „acreditare cerească.”

a. Ei nu au fost nişte soli „împotrivitori,” dar „împăratul şi mai marii lui,” cărora le era adresată solia, au refuzat să o primească. Ellen White spune că ei au respins solia „într-o mare măsură” şi „au ţinut-o departe de popor” (Selected Messages, vol. 1, pag. 234, 235).

b. Dacă „împăratul şi mai marii lui” ar fi primit solia în 1888 aşa cum a dorit Domnul, ar fi avut loc o mare pocăinţă, aşa cum s-a întâmplat în Ninive. „De la cei mai mari până la cei mai mici,” adventiştii de ziua a şaptea ar fi răspuns, pentru că poporul era gata să primească solia. Atunci, conform planului lui Dumnezeu în 1888, întreaga lume ar fi auzit solia şi mulţi ar fi primit-o (vezi Marea luptă, pag. 612). Asemănarea cu pocăinţa cetăţii Ninive ar fi fost izbitoare.

3. În afară de cartea care îi poartă numele, despre Iona se mai vorbeşte doar o singură dată în Vechiul Testament. Din acel verset scurt aflăm că Iona a fost un profet al lui Dumnezeu şi că i-a predicat şi împăratului necredincios, Ieroboam al II-lea (2 Împ. 14:23-27). Aceasta îl plasează pe Iona într-o vreme de apostazie gravă în mijlocul poporului lui Dumnezeu (ca şi Ilie). În ciuda progresului realizat de Ieroboam din punct de vedere militar prin extinderea graniţelor lui Israel, a siguranţei politice relative de care s-a bucurat poporul, şi a manifestării extravagante a ceremoniilor religioase, regatul de nord trăia în nelegiuire (vezi Amos 5:21, 22; 2:6-8; Osea 6:6-10).

Starea spirituală a lui Israel la acea vreme era asemănătoare cu a celei de-a şaptea biserici, Laodicea, în prezent. Prosperă, mândră, dar atât de bolnavă din punct de vedere spiritual încât lui Isus Îi vine să verse (Apoc. 3:14-21).

4. Citind cartea lui Iona descoperim că de fiecare dată când el a dat mărturie înaintea păgânilor, ei s-au convertit de la păgânism, au mărturisit credinţa în „Domnul, Dumnezeul cerurilor, care a făcut marea şi uscatul” şi s-au întors de la căile lor rele. Iona a fost un martor puternic al Domnului, chiar şi atunci când nu a vrut să fie, chiar şi atunci când fugea de Dumnezeu, împotrivindu-se lucrării pe care Domnul i-o dăduse să o facă.

Nici nu ne putem imagina minunile de care ar fi fost însoţită vestirea „foarte preţioasei solii” dacă „noi” am fi oferit-o lumii după 1888.

5. „Oameni şi locuri” – două naţiuni prezentate în contrast. Una pretindea că are de partea sa numele şi puterea Dumnezeului celui viu, în timp ce se împotrivea voinţei Sale. Cealaltă naţiune era recunoscută pentru starea ei de păcat, care izvorâse din apostazia lui Nimrod – dorinţa de a-şi face ei singuri un nume, de a deveni „un neam mare,” sfidând pe Dumnezeul cel viu (Gen. 10:9-11; 11:2-4; comparaţi cu făgăduinţa lui Dumnezeu faţă de Avraam din Geneza 12:1-3).

a. Ambele erau în opoziţie faţă de voinţa lui Dumnezeu pentru ele, dar una dintre ele a ascultat cuvântul Domnului care le-a fost predicat, cealaltă nu. Una s-a împotrivit pe faţă, cealaltă trăia în necunoştinţă.

b. Între cele două naţiuni stă un profet împotrivitor, trimis de Dumnezeu să predice neprihănirea naţiunii decăzute a Asiriei. Aici apare adevăratul contrast. În timp ce Israelul s-a împotrivit cu încăpăţânare chemării lui Dumnezeu de a se pocăi şi a rămas în răzvrătire, Ninive s-a pocăit de la cei mai mari la cei mai mici, în sac şi cenuşă (comparaţi cu limbajul folosit pentru descrierea zilei ispăşirii în Leviticul 16).

6. Dumnezeu l-a folosit pe Iona pentru a-i arăta poporului Său răzvrătit cât de uşor este să fii mântuit, dacă crezi cu adevărat „cuvântul Domnului” aşa cum îţi este oferit.

    |