|
Legământul cel veşnic al lui Dumnezeu cu Avraam reprezintă
făgăduinţa Lui de iertare a păcatelor. “Avraam a crezut pe
Domnul şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire” (Gen.
15:6). Cineva ar putea spune: “Pot să înţeleg şi să cred că
Dumnezeu va ierta păcatul, dar îmi este greu să cred că mă va
păzi să nu mai păcătuiesc.” Astfel de persoane înţeleg
realitatea păcatelor iertate, dar nu şi puterea care stă la
bază.
Cărturarii nu au crezut că Isus poate să ierte păcatele. Pentru
a demonstra că poate să facă acest lucru, Isus a manifestat
puterea iertării păcatelor vindecând pe slăbănog. “Şi iată că
I-au adus un slăbănog, care zăcea într-un pat. Isus le-a văzut
credinţa şi a zis slăbănogului: ‘Îndrăzneşte, fiule! Păcatele
îţi sunt iertate!’ Şi iată că, unii din cărturari au zis
în ei înşişi: ‘Omul acesta huleşte!’ Isus, care le cunoştea
gândurile, a zis: ‘Pentru ce aveţi gânduri rele în inimile
voastre?’ Căci ce este mai lesne? A zice: ‘Iertate îţi sunt
păcatele’ sau a zice: ‘Scoală-te şi umblă?’ Dar, ca să ştiţi că
Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele,
‘Scoală-te’ a zis El slăbănogului ‘ridică-ţi patul, şi du-te
acasă.’ Slăbănogul s-a sculat, şi s-a dus acasă. Când au văzut
noroadele lucrul acesta, s-au înspăimântat, şi au slăvit pe
Dumnezeu, care a dat oamenilor o astfel de putere” (Mat.
9:2-8). Puterea lui Isus de a vindeca a dat dovadă despre
realitatea iertării păcatelor. Atâta timp cât acel om a avut
credinţa că păcatele lui au fost iertate, a umblat în puterea
Domnului.
Cuvântul creator al
lui Isus este puterea care a creat cerurile şi pământul. Când El
declară că o persoană este iertată, aceasta nu reprezintă doar o
formalitate care are loc în cartea din cer, ci o realitate a
vieţii acelei persoane. “Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără
plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos
Isus… ca să-Şi declare [KJV] neprihănirea Lui; căci
trecuse cu vederea păcatele dinainte” (Rom. 3:24,25). Când
Dumnezeu Îşi declară neprihănirea, acel Cuvânt crează
neprihănirea Lui în viaţa credinciosului. “Pentru că nu cei ce
aud Legea, sunt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce
împlinesc legea aceasta, vor fi socotiţi neprihăniţi” (Rom.
2:13). O astfel de iertare a păcatelor este desăvârşirea legii,
pregătirea cuiva pentru proslăvire – “pe aceia pe care i-a
socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit” (Rom. 8:30).
Textul de memorizat din lecţiunea pentru această săptămână
exprimă esenţa adevăratei închinări. “Ţi s-a arătat, omule, ce
este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci
dreptate, să iubeşti mila, şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?”
(Mica 6:8). Dacă Dumnezeu nu ar pune bunătatea Sa în om,
păcătosul nu ar căuta nici măcar o dată în viaţa lui ca să facă
ce este bine. “Nu este nici unul care să facă binele, nici unul
măcar” (Ps. 53:3). “Nu este nici unul care să caute cu tot
dinadinsul pe Dumnezeu” (Rom. 3:11). Ca şi părintele nostru,
Adam, noi ne-am aliat pe deplin cu diavolul şi suntem vrăjmaşii
lui Dumnezeu.
Totuşi, primul act al mântuirii realizat de Dumnezeu a fost
acela de a rupe alianţa răului, punând în fiecare om vrăjmăşia
Sa faţă de rău (Gen. 3:15). Legea Lui este scrisă în conştiinţă,
astfel încât Duhul Sfânt să o poată folosi ca apel pentru a-l
convinge pe păcătos. Hristos este “adevărata Lumină, care
luminează pe orice om, venind în lume” (Ioan 1:9). Slavă lui
Dumnezeu pentru această descoperire a bunătăţii Lui! “Ţi s-a
arătat, omule, ce este bine” (Mica 6:8). Şi chiar “bunătatea lui
Dumnezeu” este cea care “te îndeamnă la pocăinţă” (Rom. 2:4).
Există trei lucruri pe care Domnul le cere de la adevăraţii
închinători: dreptate, milă şi smerenie. Smerenia este credinţa
adevărată – credinţa lui Isus. Citim în Habacuc că “cel
neprihănit va trăi prin credinţa lui” (Hab. 2:4). Isus este
singura Persoană neprihănită care a trăit vreodată cu adevărat
prin credinţa în Tatăl. Astfel, credinţa adevărată trebuie să
vină în întregime de la El, ca un dar. Dar cuvintele care
introduc această frază celebră sunt în contrast cu ce se spune
despre Cel Neprihănit: “Iată, i s-a îngîmfat sufletul, nu este
fără prihană în el” (Hab. 2:4). Mândria este contrară credinţei.
Din înălţarea de sine – spiritul lui Satana – nu se poate naşte
niciodată o viaţă fără prihană. Aşadar, credinţa lui Isus este
opusul mândriei, ceea ce înseamnă smerenie.
“A
face dreptate” înseamnă a fi unul dintre “cei ce împlinesc
legea.” Nu înseamnă doar a trăi o viaţă principială, căci
poruncile lui Dumnezeu sunt nişte învăţături distinctive, iar
Dumnezeu nu-Şi permite să fie deschis faţă de interpretările
omului cu privire la închinarea adusă Lui. De exemplu,
învăţătura legii arată că ziua a şaptea este Sabatul Domnului,
şi nu face referire doar la principiul odihnei într-o zi a
săptămânii.
“A
iubi mila” înseamnă sfinţenie. Căci nu doar faptele exterioare
ale cuiva trebuie să fie conforme cu legea lui Dumnezeu, ci şi
inima şi mintea sa. Aceasta poate avea loc doar prin scrierea
“cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe nişte table din piatră,
ci pe nişte table care sunt inimi de carne” – ceea ce reprezintă
lucrarea “noului legământ” (2Cor. 3:3,6).
“Iertarea” este un titlu excelent pentru lecţiunea noastră. Isus
nu doar doreşte să fie Mântuitorul lumii. El este “Mântuitorul
lumii” (Ioan 4:42). Când Isus a murit pe cruce, ultimele Lui
cuvinte au fost: “Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luca
23:34). Păcatele noastre L-au pironit pe Isus pe cruce, iar El
ne-a iertat. Într-adevăr, vestea bună este că avem “iertarea.”
Slavă lui Dumnezeu pentru acea “foarte preţioasă solie pe care
ne-a trimis-o” în perioada 1888, solie care eliberează
biserica de orice urmă a paraliziei spirituale produsă de
conceptul vechiului legământ. |
