|
Subiectul acestei lecţiuni, “dragostea lui Dumnezeu,” este
nelimitat. “Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi” (1Ioan
4:19).
Aşa
cum, pe bună dreptate, se afirmă în lecţiune, dragostea nu poate
fi poruncită; nici nu poate fi cumpărată; nici nu poate fi
impusă prin ameninţări. O mare parte din ceea ce pretinde
omenirea a fi dragoste pentru semeni sau pentru Dumnezeu nu este
dragoste adevărată, ci dragoste de sine. Faptul că adevărata
dragoste nu poate răsări într-o inimă egocentrică reprezintă o
lecţie pe care omenirea o învaţă cu greu. Adevărul trist este că
noi, oamenii, suntem incapabili să iubim aşa cum iubeşte
Dumnezeu. Dragostea omenească este de aşa natură, încât ea se
îndreaptă doar în direcţia celor care oferă tot dragoste în
schimb. Ea se îndreaptă înspre aceia care ne fac să ne simţim
bine sau care fac lucruri bune pentru noi. Dragostea omenească
se “acreşte” repede, dacă este trădată, dispreţuită sau
respinsă. Ea se răceşte şi caută mereu noi elemente care să
stimuleze iarăşi acel “sentiment.” Dragostea lui Dumnezeu este
atât de diferită, încât scriitorii Bibliei au ales un termen
neobişnuit din limba greacă pentru a o descrie – un cuvânt cu o
semnificaţie mai puţin alterată de concepţiile omeneşti confuze
despre dragoste – agape.
Aşa
cum a spus Ellen White, această solie despre agape este
“solia îngerului al treilea în adevăr.” Este lumina care încă
trebuie “să lumineze pământul cu slava sa,” adevărul care nu
poate fi înţeles de aceia care cred în doctrina nemuririi
sufletului. Este o contribuţie specială pe care Dumnezeu doreşte
ca adventiştii de ziua a şaptea să o aducă în beneficiul
omenirii.
Dragostea adevărată vine doar de la Dumnezeu, căci doar Dumnezeu
este dragoste (1Ioan 4:7,8). Dragostea este o taină. Şi
dragostea, ca şi ascultarea din inimă, nu poate fi poruncită sau
impusă. Să ne iubim duşmanii. Să-L iubim pe El. Să ne iubim
soţii sau soţiile. Să-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi
înşine. Cum am putea spera vreodată să atingem acest ţel? Cu
siguranţă, nu încercând. Nici un efort, oricât de mare, nu poate
face o inimă rece, egoistă, să iubească. Dumnezeu a descris
această dragoste în cele zece porunci. Ca şi Pavel, în metafora
din Romani 7, ne plângem: “Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu
locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că,
ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac.
Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu
vreau să-l fac, iată ce fac!” (Rom. 7:18,19).
Cum vom putea
vreodată să fim credincioşi chemării de a-i iubi pe alţii?
Cuvântul oferă răspunsul: “Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl,
să ne numim copii ai lui Dumnezeu!” (1Ioan 3:1). Metoda prin
care se realizează acest lucru, altfel imposibil de realizat,
constă în “a privi” dragostea Lui. Nimic mai mult. Problema este
că prea mulţi dintre noi se mulţumesc cu o privire superficială.
Nu privim la Isus în fiecare clipă. Nu aşteptăm să auzim glasul
Său. Vieţile noastre sunt pline de momente de amuzament, multe
dintre ele necesare şi bine intenţionate. Dar în acelaşi timp,
El ne cheamă să petrecem momente liniştite meditând la dragostea
lui Dumnezeu faţă de noi. În lipsa unei continue contemplări a
lui Hristos şi a farmecului Său inegalabil, inimile noastre
devin reci şi nesimţitoare, iar relaţiile cu cei apropiaţi au de
suferit.
“Iată Mielul lui
Dumnezeu,” a vestit Ioan Botezătorul. Da, trebuie să privim
dragostea şi sacrificiul uimitoare pe care le-a făcut venind să
mântuiască omul. Gândiţi-vă la acest lucru. Înţelegeţi-l.
Cântăriţi-l. Admiraţi-l. Şi în cele câteva momente care ne-au
mai rămas, chiar aceasta vom face.
S-a spus că măsura
dragostei lui Dumnezeu poate fi apreciată doar dacă analizăm
pierderea extraordinară pe care a suferit-o El atunci când L-a
dat pe singurul Său Fiu (Ioan 3:16), Fiul dragostei Lui (Col.
1:13) pentru a salva rasa noastră nemulţumitoare şi rea (Luca
6:35). Ca Dumnezeu să-L dea pe Fiul Său pentru a salva un om
neprihănit ar fi fost un lucru de neconceput. Dar Scriptura
spune că El a murit în timp ce noi eram vrăjmaşii Lui (Rom.
5:10).
În timp ce medităm
la următoarele citate dintr-o predică ţinută de A.T. Jones la
sesiunea Conferinţei Generale din 1895, gândiţi-vă la ce a
renunţat Tatăl în efortul Lui de a salva omul:
“Când Isus Hristos a părăsit cerul, El S-a golit pe Sine şi S-a
făcut una cu noi – dar pentru cât timp? Aceasta este întrebarea.
Iar răspunsul este: pentru toată veşnicia. Tatăl a renunţat la
Fiul Său pentru noi, iar Hristos a renunţat la Sine pentru noi,
pentru toată veşnicia. Niciodată nu va mai avea toate atributele
pe care le-a avut înainte. El ni S-a dăruit…”
“În ce fel S-a unit El cu noi? Luând trupul nostru, natura
noastră. Prin ce fel de legături S-a unit El cu noi? ‘Prin
legături care nu vor fi niciodată rupte.’ Mulţumiri fie aduse
Domnului! Peste natura divină, pe care a avut-o cu Dumnezeu
înainte de a fi lumea, a luat natura noastră; şi poartă natura
noastră definitiv. Acesta este sacrificiul care cucereşte
inimile oamenilor. S-ar părea, după cum consideră mulţi, că
sacrificiul lui Hristos a fost numai pentru treizeci şi trei de
ani, apoi a murit pe cruce şi S-a întors în veşnicie reluând
aceleaşi atribute ca şi mai înainte; oamenii pot argumenta că,
pe lângă veşnicie, treizeci şi trei de ani nu reprezintă până la
urmă un sacrificiu infinit. Dar dacă ne gândim că El a luat
pentru toată veşnicia natura noastră omenească – acesta este
sacrificiul. Aceasta este dragostea lui Dumnezeu. Şi nimeni nu
poate argumenta împotriva ei…”
“Din momentul în care am cunoscut această realitate
binecuvântată, şi anume că jertfa lui Dumnezeu este un
sacrificiu veşnic, şi totul pentru mine, mintea mea a fost
cuprinsă de acest cuvânt aproape în fiecare clipă: ‘Voi umbla
smerit înaintea Domnului toate zilele vieţii mele‘” (1895, GC
Bulletin, p. 382).
Mulţi dintre noi am irosit mult timp în umblarea noastră
creştină frământându-ne din cauza păcatelor noastre. Ne dorim să
ne eliberăm de un păcat sau altul. Dorim să ascultăm. Încercăm
să ascultăm. Dar ne simţim descurajaţi pentru că nu am văzut
transformarea pe care o dorim. Fiecăruia îi este adresată
chemarea de a privi la El! Gândiţi-vă la sacrificiul
infinit pe care l-a făcut Isus pentru a vă mântui. Admiraţi
dragostea şi îndurarea Sa faţă de cei care meritau cel mai
puţin, faţă de cei dispreţuiţi şi demni de dispreţ. Lăsaţi
dragostea Lui să vă cuprindă inima. Şi veţi constata că sunteţi
atraşi către El în mod irezistibil. Când vine ispita, şi va veni
cu siguranţă, alergaţi la Hristos. Agăţaţi-vă de El. Dacă vă
simţiţi prea slabi pentru a alerga, deschideţi-vă ochii pentru a
privi la El. Observaţi-L cum simte împreună cu noi suferinţele
noastre. Vedeţi în El pe Cel care vă poate salva. Lăsaţi-L să vă
cuprindă în braţele puternice ale dragostei Sale şi nu vă
împotriviţi. Dragostea Lui vă va motiva să părăsiţi acele
lucruri pe care odată le-aţi iubit, acele lucruri care v-au
blocat fără speranţă în menghina păcatului.
Lăsaţi dragostea lui Hristos să vă constrângă. Dacă nu vă
împotriviţi dragostei Sale, nu puteţi decât să fiţi atraşi în
braţele Sale puternice (vezi citatul din Calea către Hristos,
pag. 26, 27, redat în lecţiunea de vineri). Să-I dăm slavă
lui Dumnezeu pentru Mântuitorul nostru şi pentru Tatăl nostru
ceresc iubitor, care ne-a dat în dar toate aceste binecuvântări
în Hristos! |
