|
Adulterul
are
consecinţe
devastatoare
pentru
toţi
cei
care
sunt
implicaţi.
El
distruge
integritatea
şi
credibilitatea
celui
care
comite
adulter
şi,
în
acelaşi
timp,
distruge încrederea
părţii
nevinovate
în
capacitatea
partenerului/partenerei
care
a
greşit
de a
respecta
angajamentul
căsătoriei.
Adulterul
dă
naştere
multor
întrebări.
Cum
putem
ierta
când
am
fost
atât
de
răniţi?
Cum
putem
fi
convinşi
că
părerea
de
rău
a
celui
care
a
comis
adulter
este
sinceră?
Ce
înseamnă
“adulter”?
Constituie
adulterul
un
motiv
întemeiat
pentru
a
divorţa
de
soţ
/
soţie?
Mustrarea
adresată
de
Pavel
bisericii
din
Corint
se
referă
la
aceste
întrebări
şi
ne
arată
principiile
prin
care
putem
rezolva
problema.
Dezbătând
aceste
chestiuni,
lecţiunea
din
această
săptămână
prezintă
cazul
teribil
al
unui
membru
al
bisericii
care
a
comis
adulter
(1Cor.
5:1).
Nu
exista
scuză
pentru
păcatul
acelui
om.
Dar
el,
în
loc
să
se
smerească
şi
să
se
pocăiască,
s-a
“fălit”
cu
păcatul
său
(vers.
2).
Conform
declaraţiei
lui
Pavel,
biserica
are
obligaţia
de a
sfătui
şi
de a
încerca
să
îndrepte
comportamentul
păcătos
al
individului.
Stăruirea
într-un
păcat
cunoscut
aduce
dezonoare
trupului
colectiv
al
bisericii
şi,
mai
important,
aduce
dezonoare
asupra
lui
Hristos,
capul
bisericii.
Dacă
individul
care
a
comis
adulter
se
pocăieşte,
biserica
trebuie
să
îl
ierte
public
şi
să
îl
accepte
din
nou
în
mijlocul
ei.
Singura
scuză
pentru
un
divorţ
“încuviinţat”
de
Biblie
există
în
cazul
în
care
cel
care
a
comis
adulter
nu
se
pocăieşte.
Dacă
se
pocăieşte
sincer,
trebuie
iertat,
iar
căsnicia
trebuie
refăcută.
Aceste
principii
au o
încărcătură
deosebită
cu
privire
la
aspectul
spiritual
mai
larg
descris
în
Biblie.
În
timp
ce
lecţiunea
noastră
dezbate
o
situaţie
particulară
şi
cum
ar
trebui
să
reacţioneze
biserica
la
aceasta,
există
o
învăţătură
mai
profundă
căreia
trebuie
să-i
acordăm
atenţie.
Dumnezeu,
Soţul
divin,
a
avut
timp
de
secole
o
“soţie”
adulteră.
Ar
fi
în
folosul
nostru
să
încercăm
să
observăm
cum
a
tratat-o
El
pe
aleasa
Lui
împotrivitoare.
Problema
a
apărut
în
Eden,
dar
vom
trece
repede
peste
acea
perioadă,
şi
ne
vom
începe
studiul
cu
Exodul.
“Mireasa”
tânără
a
lui
Dumnezeu
fusese
în
robie
400
de
ani.
Domnul
ne
spune
în
Ezechiel
16
cum
a
“găsit-o”
pe
aleasa
Lui
şi
cum
a
iubit-o
din
prima
clipă
a
existenţei
ei.
El a
îngrijit-o
şi a
răsfăţat-o,
îmbrăcând-o
cu
haine
scumpe
şi
împodobind-o
cu
bijuterii
strălucitoare.
Dorinţa
Lui
era
de
a-i
modela
caracterul
într-o
formă
minunată,
pentru
a se
putea
armoniza
cu
propriul
Său
caracter.
Citind
în
cartea
Exodului,
Îl
vedem
pe
Dumnezeu
eliberând-o
pe
mireasa
Lui
din
robia
unui
stăpân
aspru,
pregătind-o
să
slujească
în
dragoste
şi
neprihănire
adevăratului
ei
Soţ.
A
adus-o
la
Sine
“pe
aripi
de
vultur”
(Ex.
19:4).
El
intenţiona
ca
perioada
de
logodnă
să
fie
foarte
scurtă.
Domnul
tânjea
să o
cunoască
pe
deplin
pe
mireasa
Lui.
Tot
ce
cerea
Mirele
de
la
mireasa
Lui
era
să
nu
uite
credincioşia
Lui
faţă
de
ea,
şi o
credinţă
matură
în
făgăduinţele
Lui
(vers.
5).
Necazul
a
apărut
chiar
la
începutul
“logodnei,”
când
logodnica
L-a
acuzat
pe
Domnul
ei
că
încerca
să o
omoare
prin
însetare,
înfometare
şi
expunere
la
condiţiile
aspre
ale
pustiei.
După
câteva
săptămâni
în
care
acceptase
cererea
în
căsătorie
a
Iubitului
divin,
logodnica
a
comis
acele
acte
imorale
îngrozitoare
de
la
poalele
muntelui
Sinai,
când
Israel
s-a
prostituat
cu
viţelul
de
aur.
La
scurt
timp
după
aceea,
la
Cades-Barnea,
murmurul
iarăşi
s-a
transformat
într-o
infidelitate
fără
reţinere,
căci
conducerea
şi
principiile
Soţului
au
fost
respinse
pe
faţă.
În
necredinţa
lui,
poporul
a
limitat
puterea
lui
Dumnezeu.
Ei
au
refuzat
să
creadă
că
El
era
mai
mult
decât
capabil
să
aducă
la
îndeplinire
făgăduinţele
pe
care
li
le
făcuse.
Cu
toate
că,
de
la
plecarea
lor
din
Egipt,
fuseseră
martori
la
atâtea
evenimente
şi
manifestări
minunate
ale
dragostei
Sale,
ei
au
adăpostit
în
inimă
neîncredere
şi
resentimente
împotriva
conducerii
divine
exercitate
de
Soţ,
ascultând
în
schimb
de
glasul
unui
ibovnic
mincinos.
“Satana
i-a
făcut
să-L
lepede
pe
Dumnezeu
şi
conducerea
Sa,
prin
lepădarea
oamenilor
numiţi
de
El.”
“Nu
este
posibilă
pentru
oameni
o
mai
mare
insultă
la
adresa
lui
Dumnezeu
decât
aceea
de a
dispreţui
şi
respinge
mijloacele
pe
care
El
doreşte
să
le
folosească
pentru
mântuirea
lor”
(Patriarhi
şi
profeţi,
pag.
403,
402).
Această
răzvrătire
a
avut
ca
efect
ocolul
prin
pustie.
Aici,
toţi
cei
care
se
împotriviseră
pretenţiilor
justificate
ale
Domnului
cu
privire
la
fidelitate
au
coborât,
pe
rând,
în
morminte.
“S-au
întristat
fără
rost,
iar
acum
Dumnezeu
le
dădea
motiv
să
plângă.
Dacă
s-ar
fi
jelit
pentru
păcatul
lor
atunci
când
le-a
fost
arătat
cu
credincioşie,
această
sentinţă
n-ar
fi
fost
pronunţată,
dar
ei
se
jeleau
pentru
că
sufereau
pedeapsa;
întristarea
lor
nu
era
pocăinţă
şi
astfel
nu
se
putea
obţine
o
schimbare
a
sentinţei.”
“Cu
toate
că
mărturisirea
n-a
izvorât
dintr-o
adevărată
pocăinţă,
ea a
slujit
la
apărarea
dreptăţii
lui
Dumnezeu,
arătând
că
El
era
îndreptăţit
să
se
poarte
astfel
cu
ei”
(idem,
pag.
392,
393;
vezi
2Cor.
7:10).
Patruzeci
de
ani
mai
târziu,
după
şedinţe
intense
de
“consiliere
matrimonială”
şi
împăcare,
mireasa
părea
capabilă
să
îmbrăţişeze
dragostea
şi
devoţiunea
veşnică
a
Soţului
ei.
Având
mare
încredere
în
sine,
ea a
înaintat
către
malul
râului
Iordan,
gata
să
păşească,
prin
intermediul
angajamentului,
în
ţara
promisă.
Totuşi,
înclinaţiile
spre
adulter
nu
dispăruseră
în
întregime
din
caracterul
miresei.
Descris
în
limbajul
adulterului,
avem
acest
portret
al
ruşinoasei
răzvrătiri
a
Israelului
împotriva
Soţului
divin:
“S-au
încumetat
să
umble
pe
calea
oprită
şi
s-au
prins
în
laţul
lui
Satana.
Ademeniţi
de
muzică
şi
de
jocuri,
aţâţaţi
de
frumuseţea
vestalelor
păgâne,
s-au
lepădat
de
credincioşia
lor
faţă
de
Dumnezeu.
Îndată
ce
au
luat
parte
la
ospăţ
şi
veselie,
mintea
li
s-a
întunecat
când
au
băut
vin
şi
lanţurile
stăpânirii
de
sine
au
fost
rupte.
Pornirile
fireşti
au
ajuns
să-i
stăpânească
şi,
odată
ce
conştiinţa
li
s-a
mânjit
prin
aceste
fapte
de
destrăbălare,
s-au
lăsat
înduplecaţi
şi
să
se
închine
înaintea
idolilor.
Au
adus
jertfe
pe
altarele
păgâneşti
şi
au
luat
parte
la
cele
mai
înjositoare
ceremonii”
(idem,
pag.
454).
După
ce
poporul
s-a
stabilit
în
noul
cămin,
“căsnicia”
furtunoasă
a
continuat.
Credinţa
oscilantă
descrisă
în
cărţile
“Iosua”
şi
“Judecători”
a
pregătit
terenul
pentru
o
altă
relaţie
adulteră.
În
această
perioadă,
observăm
o
luptă
permanentă
între
mireasa
neascultătoare
şi
Mirele
ei.
În 1
Samuel
capitolul
8,
împotrivirea
cuprinde
iarăşi
inima
poporului
şi
ei
resping
pe
faţă
conducerea
exercitată
de
Soţul
divin,
de
această
dată
cerând
o
înlocuire
cu
un
împărat
omenesc
(vers.
19).
Adevăratul
Soţ
al
Israelului
a
fost
respins
pentru
un
conducător
pământesc
slab
şi
nehotărât,
pe
care
poporul,
în
orbirea
lui
spirituală,
l-a
considerat
mai
atrăgător
(1Sam.
9:2).
Ceea
ce a
urmat
a
fost
o
cădere
continuă,
până
când
relaţia
neîntreruptă
de
adulter
a
poporului
l-a
condus
în
robia
babiloniană.
Cuvântul
Domnului
este
clar
atunci
când
descrie
comportamentul
miresei
Sale:
“’Tu,
ai
curvit
cu
mulţi
ibovnici;”
dar
continuă
să
implore:
“totuşi,
întoarce-te
iarăşi
la
Mine,’
zice
Domnul”
(Ier.
3:1,
KJV).
“Dar
te-ai
încrezut
în
frumuseţea
ta,
şi
ai
curvit,
la
adăpostul
numelui
tău
celui
mare;
ţi-ai
revărsat
curviile
înaintea
tuturor
trecătorilor,
şi
te-ai
dat
lor!”
(Ezech.
16:15).
Timp
de
secole
Dumnezeu
a
avut
de-a
face
cu o
“mireasă”
care
nu a
vrut
să
aprecieze
dragostea
Lui,
care
a
urmat
fiecare
ibovnic
ce a
apărut
în
viaţa
ei
(cartea
lui
Osea
oferă
o
analiză
mai
profundă
a
modului
în
care
a
tratat-o
Dumnezeu
pe
soţia
Lui
adulteră).
Am
văzut
aceasta
de-a
lungul
istoriei
ei –
mireasa
lui
Dumnezeu
a
cerut
un
stăpân
care
să
corespundă
aşteptărilor
ei.
Şi-a
asumat
ea
vreodată
responsabilitatea
pentru
adulter?
Evident
că
nu.
Când
Iubitul
ei
divin
a
venit
pe
pământ,
ea
L-a
dispreţuit,
L-a
respins
şi
L-a
omorât,
în
loc
să
se
pocăiască
pentru
păcatul
ei
şi
să
Îl
accepte
ca
Domn.
În
timp
ce
ne
aflăm
la
porţile
veşniciei,
nu
este
Dumnezeu
îndreptăţit
să
Se
aştepte
ca
Mireasa
Lui
să
renunţe
la
această
înclinaţie
către
adulter
care
se
găseşte
în
inima
ei?
A
sosit
de
mult
vremea
ca
Mireasa
Lui
să
fie
deschisă
şi
sinceră
în
legătură
cu
starea
în
care
se
găseşte,
să-şi
recunoască
pe
deplin
păcatul
împotriva
Lui.
Trebuie
să
recunoaştem
că
nu
suntem
cu
nimic
diferiţi
de
înaintaşii
noştri.
Vestea
bună
care
se
desprinde
din
studiul
nostru
este
că
Mirele
ceresc
nu
renunţă
niciodată
la
Mireasa
Lui.
Scriptura
vorbeşte
clar
– El
ne
iubeşte
cu o
dragoste
veşnică
şi
nu
ne
va
părăsi.
Indiferent
cât
de
păcătoşi
suntem
în
răzvrătirea
noastră
împotriva
Lui,
chemarea
Lui
de a
ne
pocăi
şi a
ne
întoarce
la
El
nu
încetează
(Apoc.
3:18-22).
Doamne,
dă-ne
dorinţa
şi
puterea
de a
ne
supune
conducerii
Tale,
în
loc
să
continuăm
pe
drumul
nostru.
Din
dragoste
pentru
Tine,
vrem
să
fim
diferiţi,
să
fim
un
popor
despre
care
să
poţi
spune:
“Iată-i
pe
cei
care
păzesc
poruncile
lui
Dumnezeu
şi
credinţa
lui
Isus.”
Vrem
ca
suferinţa
Ta
să
ia
sfârşit.
Amin. |