|
Te-ai întrebat dacă pocăinţa ta şi mărturisirea păcatelor tale
sunt suficient de bune? Sau te-ai întrebat: “Cum aş putea să
regret suficient, astfel încât să renunţ la păcat? Chiar doreşte
Dumnezeu să mă ierte?” Dacă ai meditat vreodată la aceste
chestiuni, citeşte mai departe.
În lecţiunea de joi se spune: “În urma studiului despre
pocăinţă şi iertare din această săptămână, ar trebui să fie clar
cât de importantă este pocăinţa în procesul de iertare. De fapt,
se pare că, fără pocăinţă, nu există o iertare a păcatelor
individuale.” Temelia pocăinţei şi a iertării păcatelor
individuale se găseşte în viaţa şi moartea lui Hristos Isus.
Pocăinţa şi iertarea ne sunt garantate de Dumnezeu. Conform cu
Fapte 5:31 şi 2 Timotei 2:25, pocăinţa este pentru noi un dar în
aceeaşi măsură ca şi iertarea. Noi suntem conduşi către acest
dar de bunătatea lui Dumnezeu (Rom. 2:4).
Pocăinţa nu este doar un dar; ea este şi o datorie. Datoria
decurge din primirea darului. Dumnezeu nu doar sugerează
ca păcătoşii să se pocăiască şi să creadă; El porunceşte
aceasta (Fapte 17:30). Când persoanele vinovate întreabă “Ce să
facem” (Fapte 2:37), răspunsul este clar: “Pocăiţi-vă… şi
fiecare din voi să fie botezat…” sau “Pocăiţi-vă… şi
întoarceţi-vă la Dumnezeu…” sau “Crede în Domnul Isus Hristos…”
(Fapte 2:38; 3:19; 16:31).
Tot ce se cere în legământul cel veşnic al lui Dumnezeu este
făgăduit de El. Ni se porunceşte să ne pocăim? Hristos este
desemnat să ofere pocăinţa prin lucrarea Duhului Său prin
Cuvânt. Acesta trezeşte conştiinţa. Lucrează regretul pentru
păcat şi, în consecinţă, are loc o schimbare reală în inimă şi
în viaţă. Inima cea nouă reprezintă lucrarea lui Dumnezeu. Putem
fi siguri că odată cu pocăinţa, El ne dă şi iertarea. Ar
abandona El lucrarea mâinilor Sale? Este necesar să ne pocăim
şi, de asemenea, să credem din inimă că harul Său va lucra
pocăinţa în noi.
Să analizăm mai îndeaproape legătura dintre pocăinţă, iertare şi
Isus. Pe lângă făgăduinţele de pocăinţă şi iertare din Fapte
5:31, observăm că Isus este numit “Prinţ şi Salvator” (KJV)
Ambele titluri sunt esenţiale cu privire la pocăinţă şi iertare.
În vechime, denumirea de Salvator (în Cornilescu –
“Mântuitor,” n.t.), era folosită pentru a se face referire la
medicii care salvau vieţile oamenilor. Mai era folosită şi în
dreptul filozofilor despre care se presupunea că rezolvau
problemele oamenilor. Chiar şi oamenii de stat erau numiţi
salvatori, deoarece salvau poporul de pericol şi război. În Noul
Testament, termenul este folosit întotdeauna pentru a se face
referire la Dumnezeu Tatăl şi la Isus Hristos. Isus este
Salvatorul cel adevărat şi viu care ne vindecă; El este Marele
Învăţător care ne rezolvă problemele; şi El este Căpitanul
nostru care ne eliberează de sub puterea păcatului şi ne dă
biruinţa asupra vrăjmaşilor.
Cuvântul Prinţ (în Cornilescu – “Domn,” n.t.) înseamnă
iniţiator, fondator şi autor: “Un pionier, cineva care deschide
drumul, creator.” Isus a creat pocăinţa şi El este Cel care
deschide drumul spre pocăinţă ca reprezentant al tuturor
oamenilor, în special al credincioşilor. Pocăinţa Sa descoperă
bunătatea lui Dumnezeu care ne conduce la pocăinţă (Rom. 2:4).
Pocăinţa lui Isus înmoaie inima. Ea ne conduce la o pocăinţă
profundă, din inimă, pregătind astfel calea pentru a fi iertaţi.
În Psalmul 69, pocăinţa lui Isus este clar prezentată. Inima lui
a fost frântă de “ocară” (versetul 20). În acelaşi capitol stă
scrisă următoarea profeţie cu privire la El:
“Trebuie să dau înapoi ce n-am furat. Dumnezeule, Tu cunoşti
nebunia mea, şi greşelile mele nu-Ţi sunt ascunse” (versetele
4-5).
Păcatele pe care le-a purtat El sunt păcatele noastre. El le-a
luat asupra Sa şi le-a mărturisit ca fiind ale Lui. În aceste
versete observăm cum Garantul nostru asigură o garanţie sau o
măsură de siguranţă pentru căderea noastră şi pentru pocăinţa şi
mărturisirea noastră imperfecte în ceea ce priveşte păcatul.
Isus S-a pocăit profund pentru păcatul nostru. Ca Reprezentant
al nostru, El a mărturisit păcate pe care nu le-a comis.
Ca Reprezentant al rasei căzute în păcat, El S-a pocăit şi a
mărturisit păcatele în numele nostru. Aceasta ar trebui să ne
umple inimile de apreciere şi speranţă. Când simţim că nu ne-am
pocăit suficient, privim la pocăinţa lui Isus. Pocăinţa Lui a
fost desăvârşită. Când ne cercetăm inimile şi mărturisim cu
inima îndurerată, şi simţim că mărturisirea noastră este
insuficientă şi nedesăvârşită, este nevoie să privim la
mărturisirea lui Isus. Mărturisirea Lui a fost desăvârşită şi
primită în întregime de Dumnezeu.
Remarcaţi următoarele comentarii cu privire la pocăinţa lui
Isus:
“El a luat asupra Sa natura noastră pentru a ne putea învăţa cum
să trăim. În privinţa paşilor pe care trebuie să-i facă
păcătosul pentru a se converti – pocăinţă, credinţă şi botez –
El a deschis drumul. El nu S-a pocăit pentru El Însuşi, căci era
fără păcat, ci în numele omului” (E.G. White, Signs of the
Times, 31 iulie 1884).
Iarăşi: “Domnul ne poate cuprinde pe toţi în îmbrăţişarea Sa;
căci braţul Său înconjoară omenirea. Să nu uităm: după ce
Hristos a făcut paşii necesari în pocăinţă, convertire şi
credinţă în numele omenirii, El S-a dus la Ioan pentru a fi
botezat de acesta în Iordan” (E.G. White, General Conference
Bulletin, 4 aprilie 1901).
Şi iarăşi: “Hristos a venit nu pentru a-Şi mărturisi propriile
păcate; dar vina i-a fost atribuită ca locţiitor al păcătosului.
El nu a venit să Se pocăiască în nume propriu; ci în numele
păcătosului… Făcând astfel, El S-a identificat cu poporul Lui ca
reprezentant şi conducător al lor. Ca înlocuitor al lor, El ia
asupra Sa păcatele lor, socotindu-Se printre cei nelegiuiţi,
făcând paşii care i se cer păcătosului să îi facă şi împlinind
lucrarea pe care păcătosul trebuie să o împlinească” (E.G.
White, Review and Herald, 21 ianuarie 1873).
Isus S-a pus în locul rasei pierdute; şi S-a pocăit înaintea lui
Dumnezeu în numele nostru. El a mărturisit păcatele omenirii
pentru că le-a luat asupra Sa. Aceasta ne oferă o viziune asupra
crucii pe care Isus a purtat-o zilnic. Aceasta ne va conduce la
pocăinţă.
Pocăinţa lui Hristos este ceea ce L-a făcut potrivit pentru a fi
Salvatorul şi Prinţul nostru. El a deschis drumul. Şi El
salvează în chip desăvârşit pentru că trăieşte pururea ca să
mijlocească pentru noi (Evr. 7:25). Mijlocirea Lui izvorăşte
dintr-o inimă străpunsă şi zdrobită de păcat şi o viaţă curată,
marcată de pocăinţă. Pocăinţa Sa sinceră şi profundă constituie
garanţia iertării din partea lui Dumnezeu.
Suntem recunoscători lui Isus pentru pocăinţa Sa în numele
nostru. Bunătatea Lui ne conduce la o pocăinţă personală faţă de
Dumnezeu şi la credinţă în Isus pentru iertarea păcatelor
noastre. Pocăinţa şi iertarea merg mână în mână. Oriunde apare
pocăinţa, acolo este şi iertarea. Noi suntem aduşi la Dumnezeu
printr-o schimbare a inimii şi a minţii în ce Îl priveşte pe El
şi pe Isus.
Pe de altă parte, la acest nivel individual, iertarea păcatului
nu este posibilă fără pocăinţă. La acest nivel, nimeni nu este
eliberat de vina şi plata păcatului, cu excepţia acelora care
sunt eliberaţi de puterea şi stăpânirea păcatului. Lucrarea
Duhului Sfânt este aceea de a ne îndepărta de păcat şi de a ne
face să-l urâm.
Dumnezeu “doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la
pocăinţă” (2 Petru 3:9). A veni la pocăinţă este un lucru strâns
legat de venirea la Isus. Cuvântul a pieri folosit aici
înseamnă “a nimici.” Deoarece acest cuvânt constituie punctul
central al propoziţiei, s-ar putea traduce în felul următor:
Dumnezeu „doreşte ca nimeni să nu se nimicească, ci toţi să vină
la pocăinţă.” Venirea la Isus şi la pocăinţă contracarează
autodistrugerea noastră.
În concluzie, crucea lui Hristos descoperă dragostea profundă a
lui Dumnezeu pentru noi, iar aceasta ne conduce la un regret
sincer pentru păcat şi la părăsirea acestuia. Descoperirea
dragostei lui Dumnezeu crează în noi o inimă plină de apreciere
şi recunoştinţă exprimate în mărturisirea păcatului. Credinţa în
meritele lui Hristos ne aduce iertarea individuală din partea
lui Dumnezeu. |
