|
Rolul acestor
“mini-analize” nu este acela de a înlocui studiile Şcolii de
Sabat (care sunt foarte bune). Scopul nostru este acela de a lua
notă de analizele speciale ale iertării păcatelor de către
Dumnezeu, care fac parte din solia 1888 a neprihănirii lui
Hristos. Uneori, aceste adevăruri, despre care Ellen White a
spus că reprezintă “o foarte preţioasă solie,” nu sunt incluse
în lecţiuni.
La începutul
studiului din acest trimestru, observăm câteva lucruri pe care
cu toţii ar trebui să le înţelegem:
1.
Iertarea păcatelor de către Dumnezeu nu reprezintă doar
scuzarea lor, şi nici nu este doar o eliberare de
sentimentele dureroase de vinovăţie. Este mai mult decât
rezolvarea unei probleme pe plan psihologic. Iertarea lui
Dumnezeu practic şterge păcatul din inimă, astfel că nu
vom mai dori niciodată să-l facem. Iertarea Lui imprimă ură faţă
de păcat.
Acest lucru îl
aflăm din semnificaţia cuvântului grecesc folosit pentru iertare
– aphesis. Cuvântul este alcătuit din două cuvinte
greceşti – “a,” care înseamnă “departe de,” şi “phero,”
sau “phesis,” care înseamnă “a purta,” “a căra.” După cum
spune Vine, “aphesis înseamnă a lăsa să plece, a elibera…
Comparaţi cu cuvântul cu sens diferit paresis, care
înseamnă “a cruţa,” “a trece cu vederea” păcatele comise sub
vechiul legământ (Rom. 3:25)… Această cruţare nu însemna nici
uitare şi nici iertare; era mai degrabă o suspendare a pedepsei
penale” (vezi Expository Dictionary of New Testament Words,
p. 123). Acest lucru este important de ştiut!
De mult prea multe
ori conceptul nostru despre iertarea păcatelor de către Dumnezeu
a fost distorsionat până acolo încât am ajus să o considerăm
doar o “cruţare” din partea lui Dumnezeu, o trecere cu vederea a
pedepsei, ca şi cum Dumnezeu (aşa cum ni-L imaginăm noi) ne face
cu ochiul şi spune: “Păcatul nu are o aşa de mare importanţă; te
iert; ştiu că n-ai ce să faci, aşa că poţi să pleci liber. Iar
data viitoare când vei mai păcătui, nu uita să vii să ceri
iertare. Păstrează-ţi contul deschis, continuând să-ţi
mărturiseşti păcatele în fiecare seară şi cerându-ţi iertare
înainte de a merge la culcare, iar când vei muri vei ajunge în
cer.”
În viaţa lor de zi
cu zi, cam în felul acesta privesc majoritatea membrilor unei
biserici foarte mari iertarea lui Dumnezeu. Este “iertarea,” nu
ştergerea păcatului. Da, Dumnezeu “iartă” păcatul, dar asta nu
este tot.
2.
Dumnezeu le-a oferit adventiştilor de ziua a şaptea un
concept total diferit despre iertare. Ea înseamnă eliberarea
de păcat în sine. Ea nu poate însemna îndepărtarea naturii
păcătoase cu care toţi ne-am născut, căci Isus “a luat” acea
natură asupra Lui şi “a osândit păcatul în firea pământească”
(Rom. 8:3). Poporul lui Dumnezeu nu va experimenta o ştergere a
naturii păcătoase, pentru a avea o fire fără păcat, înainte de
revenirea lui Hristos pe norii cerului; dar iertarea lui
Dumnezeu îndepărtează cedarea lor în faţa firii
păcătoase. Ei vor “birui după cum şi [El] a biruit” (Apoc.
3:21). Aceasta înseamnă că vor “osândi păcatul în firea [lor]
pământească” la fel cum El a osândit păcatul în firea
pământească pe care a luat-o asupra Lui (Rom. 8:3).
Aceasta nu poate
însemna “perfecţionism,” aşa cum afirmă unii cu dispreţ.
Conceptul biruinţei totale este deseori luat în râs, ca fiind
fanatism. Ca urmare, alunecăm înapoi înspre conceptele actuale
despre iertare ale evanghelicilor păzitori ai duminicii. Ceea ce
doreşte Domnul să realizeze chiar acum este ceea ce se spune în
versetul următor: “Pentru ca neprihănirea Legii să fie
împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii
pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Rom. 8:4; KJV). Este o
greşeală să privim aceasta ca pe un program sofisticat de fapte
bazat pe teama legalistă.
În Tit 2:11,12 este
descrisă o lucrare practică: “Căci harul lui Dumnezeu, care
aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat, şi ne învaţă
să spunem ‘Nu!’ păgânătăţii şi poftelor lumeşti” (KJV; compară
cu NIV). Aceasta înseamnă “osândirea păcatului în firea
pământească”!
Începând din 1844,
trăim marea Zi a Ispăşirii. Aceasta şi indică expresia – o
perioadă de împăcare completă, de unire cu Dumnezeu prin sângele
lui Hristos. Din acest motiv, adevărata doctrină a iertării
păcatelor este un adevăr care are strânsă legătură şi este în
deplină armonie cu marele adevăr al curăţirii sanctuarului –
unic în “solia îngerului al treilea.”
O astfel de unire
cu Hristos este rodul unei învăţături mai clare a neprihănirii
prin credinţă – adevăr care se fundamentează pe îndreptăţirea
prin credinţă care a fost predicată de reformatori în secolul al
şaisprezecelea, dar care merge mai departe de ceea ce puteau ei
să înţeleagă în acea perioadă. Este un concept mai clar despre
ceea ce au predicat Pavel şi apostolii. Este un adevăr care
pregăteşte un popor care nu va muri aşa cum s-a întâmplat
cu nenumăraţi credincioşi, începând cu Ştefan; este un adevăr
care pregăteşte un popor pentru înălţare, fără să vadă
moartea (vezi 1Tes. 4:15-18).
Aceasta este ceea
ce a intenţionat Cerul să împlinească prin acea “foarte
preţioasă solie” din 1888, şi acest lucru s-ar fi întâmplat dacă
nu ar fi fost respinsă “într-o mare măsură” şi “ţinută departe”
de biserică şi lume (Selected Messages, vol. 1, pp.
234,235). Putem fi siguri că vrăjmaşul lui Dumnezeu vrea să
nimicească acest adevăr, căci el este punctul central al marii
controverse dintre Hristos şi Satana. Dar adevărul este mai
puternic decât minciuna, şi va birui.
Iertarea păcatelor,
care este “adevăr prezent” în această perioadă a Zilei
Ispăşirii, conduce în final la “ştergerea păcatelor,” lucru pe
care studiile noastre din acest trimestru nu îl scot în
evidenţă. Păcatele sunt iertate în momentul în care sunt
mărturisite, iar darul pocăinţei este primit de la Duhul Sfânt.
(Cu adevărat, în sens obiectiv, ele au fost iertate la cruce,
când Isus S-a rugat [pentru noi toţi]: “Tată, iartă-i, căci nu
ştiu ce fac.” Dar în sens subiectiv, noi experimentăm
iertarea păcatelor atunci când inimile noastre primesc “darul”
pe care numai Duhul Sfânt îl poate oferi; Fapte 5:31.)
Păcatele sunt
“şterse” la judecata care precede încheierea probei; aceasta
este o lucrare identică cu “sigilarea” care este descrisă în
Apocalipsa 7:1-4 (vezi şi 14:1-6). Este o stabilire în adevăr,
astfel încât aceia care cred nu vor mai putea fi niciodată
clătinaţi. (Uneori primim iertarea de păcate, iar în momentul
următor revenim la ele; acest lucru dovedeşte că păcatul nu a
fost iertat cu adevărat, în sensul de a fi îndepărtat din
inimă. Prin “ştergerea păcatelor,” păcatul este “osândit în
firea pământească” pentru totdeauna. Această judecată
pre-adventă este necesară înaintea revenirii lui Hristos, pentru
a stabili
(a)
cine va fi înviat din morţi la prima înviere, şi
(b)
cine, din mijlocul celor vii, va fi înălţat la revenirea lui
Hristos, aşa cum au fost înălţaţi Enoh şi Ilie. Vezi Luca 20:35
şi 21:36, unde Isus face referire la ambele categorii de sfinţi
mântuiţi).
Un material foarte
util despre ştergerea păcatelor noastre poate fi găsit în:
Tragedia veacurilor, pp. 421,422,484-486,614; Patriarhi
şi profeţi, pp. 357-358; seria de articole a lui Ellen White
din Review and Herald, din ianuarie-aprilie, 1890; A.T.
Jones, Calea consacrată, pp. 113-125; E.J. Waggoner,
Hristos şi neprihănirea Sa, pp. 65-67. Ştergerea păcatelor a
fost întotdeauna o parte atât de importantă în doctrina
adventiştilor de ziua a şaptea, încât pare ciudat că a fost
omisă în studiile biblice din acest trimestru.
Pe parcursul celor
13 studii din acest trimestru vom analiza mai profund iertarea
păcatelor în Ziua Ispăşirii şi “ştergerea” lor. |
