|
Mulţumiri Domnului
pentru că tema lecţiunilor acestui trimestru a fost
„Legămintele.” De mult timp era necesar să înţelegem acest
adevăr. Lecţiunile au conţinut multe gânduri inspirate. Studiul
12 aduce bisericii mondiale mai degrabă claritate decât
confuzie.
Să-i mulţumim
Domnului fiindcă spune că „mântuirea este un dar,” şi nu spune
că mântuirea este o „ofertă.” Dacă mântuirea este doar o ofertă,
aceasta înseamnă că nu valorează nimic dacă nu o primim. Rezultă
de aici că mântuirea noastră depinde în cele din urmă de
iniţiativa noastră. Biblia este clară: mântuirea este gratuită
ca strălucirea soarelui; Hristos a murit pentru „toţi oamenii;”
El a murit de moartea a doua în locul tuturor oamenilor. Nici
unul dintre noi nu a contribuit cu ceva la mântuirea noastră.
Dar secţiunea de
duminică ne plasează din nou în confuzie: „Calea de mântuire a
Vechiului Testament, sub legământul mozaic, nu diferă cu nimic
de calea de mântuire a Noului Testament, sub noul legământ.
Indiferent că este în Vechiul sau în Noul Testament, sub vechiul
sau sub noul legământ, mântuirea este doar prin credinţă.”
Se reafirmă gândul
din lecţiunea trecută: „Calea stabilită de Dumnezeu” pentru
mântuirea evreilor care erau în vechiul legământ a fost aceea a
„jertfelor de animale.” Se stipulează două metode de mântuire,
prima sub vechiul legământ, care a fost valabilă până la cruce,
iar de atunci încoace a doua, când noul legământ a intrat în
sfârşit în vigoare, la moartea lui Hristos.
Este adevărat că,
de fiecare dată după ce se amintesc aceste idei din vechiul
legământ, suntem anunţaţi că există o cale mai bună în noul
legământ. Însă ideea aceasta că cele două legăminte sunt cu
adevărat identice în două dispensaţiuni, este o mare confuzie,
sursa încropelii la nivel mondial.
Prin slujba bazată
pe sângele animalelor nu a fost iertat nici măcar un păcat, nici
măcar o inimă nu a fost curăţită! Poporul credea aşa, dar asta
numai din cauza imensei confuzii în care au intrat prin
adoptarea vechiului legământ la Sinai. Fiecare păcat înfăptuit
în vremea Vechiului Testament şi care a fost cu adevărat iertat,
a fost iertat doar prin sângele lui Hristos.
Indivizi din
vechiul Israel au putut înţelege noul legământ – de exemplu
David, după ce a păcătuit cu Batşeba. El a ştiut bine că „Dacă
ai fi voit jertfe, Ţi-aş fi adus: dar Ţie nu-Ţi plac arderile de
tot” (Ps. 51:16). Se pare că nu a adus nici măcar o turturea
pentru ispăşirea păcatului dublu – adulter şi crimă! Nu exista
sânge de animal care să fi putut îndepărta păcatul acela!
David a înţeles că
noul legământ era deja în vigoare în Grădina Edenului. Iertarea
păcatelor se realiza numai prin „Mielul care a fost junghiat de
la întemeierea lumii.”
Câteva Veşti Bune:
Mulţumim Domnului că studiul acesta îi permite lui Ellen White
să ne spună ce este credinţa – acel citat cuprinzător, din
Testimonies, vol.2, pp.212,213 (secţiunea de duminică). Dacă
inima ta tânjeşte după belşug de lumină cerească proaspătă,
citeşte tot capitolul, de la p.200 până la p.215. Acesta a fost
publicat pentru prima dată în 1860, şi demonstrează cum a putut
Ellen White să spună la Minneapolis, în 1888, când, pentru prima
dată, i-a auzit pe Jones şi Waggoner prezentând „lumina” noului
legământ: „V-am prezentat aceasta în ultimii 45 de ani, şi anume
farmecul inegalabil al lui Hristos. Aceasta am încercat să vă
prezint” (1888 Materials, pp.348,349). Atunci, când i-a
auzit, a tresăltat de bucurie că în sfârşit existau doi pastori
adventişti de ziua a şaptea care înţelegeau ce s-a întâmplat la
cruce. În felul acesta, când inimile pastorilor sunt umile,
inimile celor ce îi ascultă vor fi câştigate la Hristos. Chiar
şi tinerii vor răspunde.
Binecuvântările
depline ale soliei noului legământ ne aşteaptă încă în viitor.
„Solia îngerului al treilea în adevăr” va descoperi însemnătatea
crucii lui Hristos. Planul lui Dumnezeu era ca în 1888 fiecare
biserică adventistă de ziua a şaptea să devină locul unde
suflete flămânde din Babilon ar fi putut veni şi învăţa ceea ce
a realizat Isus, şi ce reprezintă pentru ei slujba Sa din Sfânta
Sfintelor, în sanctuarul ceresc. Aşa cum au fost binecuvântaţi
de Duhul Sfânt apostolii după Cincizecime, tot aşa ar fi fost
binecuvântaţi pastorii „noştri,” după 1888 (Selected
Messages, vol.1, pp.234,235). Poporul lui Dumnezeu este încă
în Babilon; Glasul care strigă „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul
Meu” s-ar fi auzit cu claritate în solia 1888 a noului legământ,
în toate bisericile noastre din lumea întreagă. Aşa cum găsim
scris în Marea Luptă, copiii sinceri ai lui Dumnezeu ar
fi rup legăturile care îi ţineau, mulţi ar fi ales să fie de
partea Domnului (pp.611,612, original). Lumea nu ar mai fi spus
niciodată că adventiştii de ziua a şaptea „predică legea, legea,
dar nu pe Hristos.”
Oare, atunci când
Domnul „i-a socotit credinţa [embrionară a lui Avraam] ca
neprihănire” (Gen. 15:6, KJV), a însemnat aceasta că nu-l va
încerca niciodată pe Avraam, pentru a Se asigura că acea
„socotire” era validă? Nu, „încercarea” urma să aibă loc în
Geneza 22, când Dumnezeu i-a cerut să-l jertfească pe Isaac,
singurul lui fiu. Trebuie să ne ferim de conceptul popular al
vechiului legământ, în care mărturisirea credinţei noastre
declanşează automat „socotirea” noastră ca fiind deja
desăvârşiţi, când, de fapt, realitatea este alta; judecata
pre-adventă doar constată că Dumnezeu nu a greşit, când a
„socotit” credinţa noastră ca neprihănire. Faptele noastre vor
dovedi că a fost autentică.
În felul acesta
adevărul noului legământ va pregăti un popor care să fie gata
pentru venirea lui Hristos, care va sta înaintea Lui „fără
vicleşug... fără vină” (Apoc. 14:5, KJV), nu doar va simula, ci
va fi cu adevărat aşa „în Hristos.” Şi această „nădejde
binecuvântată” nu este erezia „perfecţionismului.” Este
curăţirea sanctuarului – roada deplină a noului legământ.
|
