|
În timp ce studiile din acest
trimestru avansează, creşte şi înţelegerea noastră cu privire la
vechiul şi noul legământ. Aceasta este o binecuvântare:
(a)
Noul legământ este făgăduinţa minunată a lui Dumnezeu de a ne
mântui, de a ne oferi totul ca pe un dar “în Hristos.” Include:
“El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima” (Ps. 37:4). Include toate
făgăduinţele din Efeseni 1:3-12. Include răsplătirile din Romani
8:28-39 care ne fac inimile să tresalte. El pregăteşte poporul
lui Dumnezeu să înţeleagă şi să primească ploaia târzie - în
sfârşit.
(b)
Vechiul legământ reprezintă făgăduinţele născute din teamă ale
poporului de a face totul bine. Este legalism subtil. Poţi trăi
într-o oarecare siguranţă deoarece vechiul legământ care se
naşte din frică, îi împiedică pe nelegiuiţi să păcătuiască fără
limită. Dar numai noul legământ poate aduce biruinţa finală în
marea controversă dintre Hristos şi Satana.
(c)
Solia celui de-al doilea înger spune: “A căzut, a căzut
Babilonul cel mare.” Iar solia celui de-al patrulea înger spune:
“Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu” (Apoc. 14:8, 18:1-3). Până
acum, în cadrul lecţiunilor din acest trimestru, am învăţat că
este mai uşor să ieşi din Babilon, decât să faci să iasă
confuzia Babilonului din mijlocul nostru. Confuzia produsă de
modul de gândire al păzitorilor duminicii cu privire la cele
două legăminte i-a tulburat pe mulţi dintre noi timp de peste un
secol.
(d)
Toate eforturile de a transforma noul legământ în promisiunile
noastre, făcând din el o “înţelegere” cu Dumnezeu, un
“angajament” negociat cu El, un “acord” sau un “contract” cu
răspunderi reciproce – toate acestea sunt concepte greşite
importate din Babilon. Ele constituie cauza principală a
încropelii poporului nostru (Apoc. 3:14-21). De-a lungul
istoriei noastre, am ignorat adevărul simplu al celor două
legăminte. Acum este timpul să îi acordăm atenţie.
(e)
De asemenea, conceptul “dispensaţiunilor” nu este biblic; cele
două legăminte sunt chestiuni care nu ţin de timp, ci de starea
inimii. Vechiul legământ nu s-a sfârşit la cruce, şi nici noul
nu a început acolo. Ambele au început în grădina Edenului şi
ambele se desfăşoară paralel în prezent. Hristos a fost
“junghiat încă de la întemeierea lumii,” iar la Calvar doar s-a
arătat acest lucru. Trăieşti sub un legământ sau sub
celălalt în funcţie de cum înţelegi şi crezi cât de bună este
Vestea Bună a evangheliei. (Babilonul are o “evanghelie”
falsificată foarte populară. Citeşte Biblia pentru tine însuţi –
acolo evanghelia este limpede ca lumina zilei.)
Apare o problemă în lecţiunea
noastră (10 martie):
Oare...
...“calea stabilită de Dumnezeu,
pentru ca păcătosul din Vechiul Testament să fie eliberat de
păcat şi de vinovăţie, a fost aceea a jertfelor de animale”?
...“persoana care păcătuise…
putea fi readusă în deplină părtăşie cu Dumnezeu şi cu semenii
aducând jertfă un animal, ca înlocuitor al său”?
...“jertfele, împreună cu
ritualurile care le însoţeau, au fost mijlocul ales de Dumnezeu
pentru a aduce curăţirea de păcat şi de vinovăţie”?
...a fost sângele stropit
“instituit pentru a-l curăţi pe păcătos… şi pentru a restaura
comuniunea şi deplina părtăşie a legământului între omul pocăit
şi Dumnezeul personal, care este Domnul mântuitor”?
...“sistemul de jertfe al
Vechiului Testament a fost mijlocul ales de Dumnezeu pentru
eliberarea păcătosului de păcat şi de vinovăţie”?
În secţiunea de luni, aceste
chestiuni sunt tratate ca şi când ar avea un caracter pozitiv,
alături de declaraţia definitorie că “jertfa avea rolul de a
îndrepta atenţia către viitor, către venirea Slujitorului
divino-uman al lui Dumnezeu, care avea să sufere o moarte
înlocuitoare pentru păcatele întregii lumi. Prin acest proces,
păcătosul este iertat şi acceptat.”
Ar putea fi important să aruncăm
o privire asupra istoriei noastre. Fraţii G.I. Butler, R.C.
Porter şi Uriah Smith (susţinători ai opoziţiei în 1888) au
susţinut că Dumnezeu a instituit vechiul legământ şi jertfele ca
pe “un lucru bun pe care Dumnezeu l-a poruncit pentru mântuirea
lor, dar care nu a mai folosit la nimic după cruce” (The Law
and the Covenants in Seventh-day Adventist History, by Paul
Penno, Jr; manuscris în curs de publicare; p. 53). Ei considerau
identice vechiul şi noul legământ, cu excepţia că vechiul era
pentru timpurile acelea, iar noul pentru timpurile noastre (p.
52). Ele erau “două metode de mântuire, după părerea fratelui
Butler; una prin sistemul restaurator pentru iudei, înainte de
prima venire a Mântuitorului, şi cealaltă prin Mesia, pentru
iudei şi neamuri, după cruce” (idem).
În continuare, citându-l pe
Penno, conform cu Butler/Smith, legea ceremonială “asigura
iertarea, în mod simbolic, pentru călcările de lege, până când
urma să fie adusă Jertfa adevărată” (p. 41). Cu alte cuvinte,
până la cruce nu a existat o iertare reală a păcatelor – aceasta
era poziţia lui Butler. “Conform teoriei lui Butler, cele două
legăminte erau aproape două metode de mântuire. Vechiul legământ
era pentru Israel înainte de Hristos, iar noul legământ era
pentru Israelul spiritual, după prima venire a lui Hristos” (p.
42). “Uriah Smith, ca atâţia alţii, a împrumutat definiţia
vechiului legământ din dicţionarul Webster.” Smith spunea:
“Astfel, definiţia teologică din Webster este corectă când
menţionează ascultarea ca principala condiţie pentru ca
făgăduinţele să fie împlinite” (Smith, Review and Herald,
13 septembrie 1887; Penno, p. 27). Cu alte cuvinte, mai întâi
asculţi, iei iniţiativa, apoi Dumnezeu lucrează.
Astfel, este clar că fraţii
noştri care au respins conceptul 1888 cu privire la legăminte au
crezut că:
(a)
Legământul lui Dumnezeu este o “înţelegere,” un “angajament”
negociat între Dumnezeu şi om, şi nu o făgăduinţă necondiţionată
din partea lui Dumnezeu.
(b)
De asemenea, ei considerau cele două legăminte ca fiind două
metode de mântuire validate de dispensaţiuni. Aceasta a devenit
rădăcina propagandei anti-adventiste din prezent, începând cu
Dale Ratzlaff şi alţii. Dacă conceptul 1888 cu privire la
legăminte ar fi existat în academii, colegii, seminarii
teologice, mişcarea Ratzlaff nu s-ar mai fi dezvoltat.
Există putere chiar în
făgăduinţele noului legământ al lui Dumnezeu? Sau ele doar arată
spre o împlinire cândva, în viitorul îndepărtat?
Când facem o promisiune, ea, în
sine, nu are nici o putere. Felul cum folosim noi cuvântul
implică aşteptarea. Conceptul vechiului legământ este că
făgăduinţele lui Dumnezeu, de asemenea, arată spre binecuvântări
din viitor; conceptul noului legământ este că deja avem
binecuvântarea în făgăduinţă.
Găsim scris: “Copiii făgăduinţei
sunt socotiţi ca sămânţă” (Rom. 9:8,9). Uimitor! Înseamnă că
însăşi făgăduinţa lui Dumnezeu produce copii.
Să ne gândim la Sara, soţia lui
Avraam. După zeci de ani de amară dezamăgire, era supărată că
Dumnezeu o făcuse stearpă (Gen. 16:2). Apoi Dumnezeu i-a dat
câteva Veşti Bune din noul legământ – va avea un fiu şi va
deveni “mama unor neamuri întregi… chiar împăraţi” (17:16;
18:9-11). Pentru ea, erau echivalentul făgăduinţelor noului
legământ pe care Dumnezeu le făcuse lui Avraam (12:1-6).
Dar chiar în ziua când Dumnezeu a
făcut promisiunile, Sara a fost atât de necredincioasă încât a
ridiculizat Veştile Bune, considerându-le imposibil de împlinit,
practic insultându-L pe Dumnezeu în faţă (18:12-14). Apoi,
pentru a agrava şi mai mult lucrurile, a minţit în legătură cu
această întâmplare, după care Dumnezeu i-a reproşat (vers 15).
În Evrei ni se spune clar că în
urma mustrării divine, în cele din urmă ea s-a pocăit, căci
“prin credinţă şi Sara a primit putere să zămislească, cu toată
vârsta ei trecută” (11:11). Isaac nu a fost născut printr-o
naştere virgină, prin “concepţia imaculată,” căci organele de
reproducere ale lui Avraam şi ale Sarei au fost revigorate; de
fapt, el a lăsat-o însărcinată.
Prin credinţa celor doi s-a
întâmplat acest lucru.
Ideea este următoarea: Dumnezeu
i-a transmis în mod special Sarei noul Său legământ, făgăduinţa
Veştii Bune. Fiind soţia legitimă a lui Avraam, şi doar prin ea
putându-se împlini făgăduinţa făcută lui, crezând, ea ar fi
putut face ca să se împlinească cu mulţi ani în urmă, şi nu ar
mai fi avut aceşti ani de amărăciune. (Dacă, aşa cum spune
Pavel, Avraam este “tatăl nostru,” poate că Sara este “mama
noastră” în ce priveşte credinţa – sau, mai exact, necredinţa!
Deseori, retrăim povestea ei.) Dar când a ales să creadă,
imediat făgăduinţa s-a împlinit, iar ea a rămas însărcinată –
poate chiar în aceeaşi noapte.
Ar putea simpla primire a unui
cec să ilustreze făgăduinţele noului legământ? Un cec nu
reprezintă bani lichizi, dar noi îl tratăm ca şi când ar
reprezenta (dacă avem încredere în cel care l-a scris). Cecul
devine o ocazie de bucurie.
În felul acesta, cel care crede
făgăduinţele noului legământ, trece prin viaţă cu o inimă
veselă. El ştie că are un miliard de dolari în Bancă. Viaţa lui
veşnică începe practic aici şi acum. Nu aşteaptă la nesfârşit
iertarea păcatelor; deja o are. Nu aşteaptă să umble cu Domnul,
ci chiar o face. Nu aşteaptă harul pentru a birui păcatul, ci se
bucură chiar acum de harul acela şi mai mare. Nu face nimic
pentru îndreptăţirea sa – aceasta i-a fost dată în dar, când
Isus a plătit pentru el la cruce. Depozitul bancar nelimitat a
fost făcut acolo pe numele lui. Credinţa lui în Hristos este ca
şi încasarea cecului – acum el experimentează
îndreptăţirea prin credinţă.
Da, există putere chiar în
făgăduinţele noului legământ al lui Dumnezeu. Credeţi Psalmul
37:4 şi fiţi fericiţi în acest moment – nu aşteptaţi până veţi
împlini 90 de ani. |
