Studiul 11

Făgăduinţa unui legământ veşnic

8 - 15 martie 2003

   

   Sanctuarul noului legământ   

 

 

 

În timp ce studiile din acest trimestru avansează, creşte şi înţelegerea noastră cu privire la vechiul şi noul legământ. Aceasta este o binecuvântare:

(a) Noul legământ este făgăduinţa minunată a lui Dumnezeu de a ne mântui, de a ne oferi totul ca pe un dar “în Hristos.” Include: “El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima” (Ps. 37:4). Include toate făgăduinţele din Efeseni 1:3-12. Include răsplătirile din Romani 8:28-39 care ne fac inimile să tresalte. El pregăteşte poporul lui Dumnezeu să înţeleagă şi să primească ploaia târzie - în sfârşit.

(b) Vechiul legământ reprezintă făgăduinţele născute din teamă ale poporului de a face totul bine. Este legalism subtil. Poţi trăi într-o oarecare siguranţă deoarece vechiul legământ care se naşte din frică, îi împiedică pe nelegiuiţi să păcătuiască fără limită. Dar numai noul legământ poate aduce biruinţa finală în marea controversă dintre Hristos şi Satana.

(c) Solia celui de-al doilea înger spune: “A căzut, a căzut Babilonul cel mare.” Iar solia celui de-al patrulea înger spune: “Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu” (Apoc. 14:8, 18:1-3). Până acum, în cadrul lecţiunilor din acest trimestru, am învăţat că este mai uşor să ieşi din Babilon, decât să faci să iasă confuzia Babilonului din mijlocul nostru. Confuzia produsă de modul de gândire al păzitorilor duminicii cu privire la cele două legăminte i-a tulburat pe mulţi dintre noi timp de peste un secol.

(d) Toate eforturile de a transforma noul legământ în promisiunile noastre, făcând din el o “înţelegere” cu Dumnezeu, un “angajament” negociat cu El, un “acord” sau un “contract” cu răspunderi reciproce – toate acestea sunt concepte greşite importate din Babilon. Ele constituie cauza principală a încropelii poporului nostru (Apoc. 3:14-21). De-a lungul istoriei noastre, am ignorat adevărul simplu al celor două legăminte. Acum este timpul să îi acordăm atenţie.

(e) De asemenea, conceptul “dispensaţiunilor” nu este biblic; cele două legăminte sunt chestiuni care nu ţin de timp, ci de starea inimii. Vechiul legământ nu s-a sfârşit la cruce, şi nici noul nu a început acolo. Ambele au început în grădina Edenului şi ambele se desfăşoară paralel în prezent. Hristos a fost “junghiat încă de la întemeierea lumii,” iar la Calvar doar s-a arătat acest lucru. Trăieşti sub un legământ sau sub celălalt în funcţie de cum înţelegi şi crezi cât de bună este Vestea Bună a evangheliei. (Babilonul are o “evanghelie” falsificată foarte populară. Citeşte Biblia pentru tine însuţi – acolo evanghelia este limpede ca lumina zilei.)

Apare o problemă în lecţiunea noastră (10 martie):

Oare...

...“calea stabilită de Dumnezeu, pentru ca păcătosul din Vechiul Testament să fie eliberat de păcat şi de vinovăţie, a fost aceea a jertfelor de animale”?

...“persoana care păcătuise… putea fi readusă în deplină părtăşie cu Dumnezeu şi cu semenii aducând jertfă un animal, ca înlocuitor al său”?

...“jertfele, împreună cu ritualurile care le însoţeau, au fost mijlocul ales de Dumnezeu pentru a aduce curăţirea de păcat şi de vinovăţie”?

...a fost sângele stropit “instituit pentru a-l curăţi pe păcătos… şi pentru a restaura comuniunea şi deplina părtăşie a legământului între omul pocăit şi Dumnezeul personal, care este Domnul mântuitor”?

...“sistemul de jertfe al Vechiului Testament a fost mijlocul ales de Dumnezeu pentru eliberarea păcătosului de păcat şi de vinovăţie”?

În secţiunea de luni, aceste chestiuni sunt tratate ca şi când ar avea un caracter pozitiv, alături de declaraţia definitorie că “jertfa avea rolul de a îndrepta atenţia către viitor, către venirea Slujitorului divino-uman al lui Dumnezeu, care avea să sufere o moarte înlocuitoare pentru păcatele întregii lumi. Prin acest proces, păcătosul este iertat şi acceptat.”

Ar putea fi important să aruncăm o privire asupra istoriei noastre. Fraţii G.I. Butler, R.C. Porter şi Uriah Smith (susţinători ai opoziţiei în 1888) au susţinut că Dumnezeu a instituit vechiul legământ şi jertfele ca pe “un lucru bun pe care Dumnezeu l-a poruncit pentru mântuirea lor, dar care nu a mai folosit la nimic după cruce” (The Law and the Covenants in Seventh-day Adventist History, by Paul Penno, Jr; manuscris în curs de publicare; p. 53). Ei considerau identice vechiul şi noul legământ, cu excepţia că vechiul era pentru timpurile acelea, iar noul pentru timpurile noastre (p. 52). Ele erau “două metode de mântuire, după părerea fratelui Butler; una prin sistemul restaurator pentru iudei, înainte de prima venire a Mântuitorului, şi cealaltă prin Mesia, pentru iudei şi neamuri, după cruce” (idem).

În continuare, citându-l pe Penno, conform cu Butler/Smith, legea ceremonială “asigura iertarea, în mod simbolic, pentru călcările de lege, până când urma să fie adusă Jertfa adevărată” (p. 41). Cu alte cuvinte, până la cruce nu a existat o iertare reală a păcatelor – aceasta era poziţia lui Butler. “Conform teoriei lui Butler, cele două legăminte erau aproape două metode de mântuire. Vechiul legământ era pentru Israel înainte de Hristos, iar noul legământ era pentru Israelul spiritual, după prima venire a lui Hristos” (p. 42). “Uriah Smith, ca atâţia alţii, a împrumutat definiţia vechiului legământ din dicţionarul Webster.” Smith spunea: “Astfel, definiţia teologică din Webster este corectă când menţionează ascultarea ca principala condiţie pentru ca făgăduinţele să fie împlinite” (Smith, Review and Herald, 13 septembrie 1887; Penno, p. 27). Cu alte cuvinte, mai întâi asculţi, iei iniţiativa, apoi Dumnezeu lucrează.

Astfel, este clar că fraţii noştri care au respins conceptul 1888 cu privire la legăminte au crezut că:

(a) Legământul lui Dumnezeu este o “înţelegere,” un “angajament” negociat între Dumnezeu şi om, şi nu o făgăduinţă necondiţionată din partea lui Dumnezeu.

(b) De asemenea, ei considerau cele două legăminte ca fiind două metode de mântuire validate de dispensaţiuni. Aceasta a devenit rădăcina propagandei anti-adventiste din prezent, începând cu Dale Ratzlaff şi alţii. Dacă conceptul 1888 cu privire la legăminte ar fi existat în academii, colegii, seminarii teologice, mişcarea Ratzlaff nu s-ar mai fi dezvoltat.

Există putere chiar în făgăduinţele noului legământ al lui Dumnezeu? Sau ele doar arată spre o împlinire cândva, în viitorul îndepărtat?

Când facem o promisiune, ea, în sine, nu are nici o putere. Felul cum folosim noi cuvântul implică aşteptarea. Conceptul vechiului legământ este că făgăduinţele lui Dumnezeu, de asemenea, arată spre binecuvântări din viitor; conceptul noului legământ este că deja avem binecuvântarea în făgăduinţă.

Găsim scris: “Copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca sămânţă” (Rom. 9:8,9). Uimitor! Înseamnă că însăşi făgăduinţa lui Dumnezeu produce copii.

Să ne gândim la Sara, soţia lui Avraam. După zeci de ani de amară dezamăgire, era supărată că Dumnezeu o făcuse stearpă (Gen. 16:2). Apoi Dumnezeu i-a dat câteva Veşti Bune din noul legământ – va avea un fiu şi va deveni “mama unor neamuri întregi… chiar împăraţi” (17:16; 18:9-11). Pentru ea, erau echivalentul făgăduinţelor noului legământ pe care Dumnezeu le făcuse lui Avraam (12:1-6).

Dar chiar în ziua când Dumnezeu a făcut promisiunile, Sara a fost atât de necredincioasă încât a ridiculizat Veştile Bune, considerându-le imposibil de împlinit, practic insultându-L pe Dumnezeu în faţă (18:12-14). Apoi, pentru a agrava şi mai mult lucrurile, a minţit în legătură cu această întâmplare, după care Dumnezeu i-a reproşat (vers 15).

În Evrei ni se spune clar că în urma mustrării divine, în cele din urmă ea s-a pocăit, căci “prin credinţă şi Sara a primit putere să zămislească, cu toată vârsta ei trecută” (11:11). Isaac nu a fost născut printr-o naştere virgină, prin “concepţia imaculată,” căci organele de reproducere ale lui Avraam şi ale Sarei au fost revigorate; de fapt, el a lăsat-o însărcinată.

Prin credinţa celor doi s-a întâmplat acest lucru.

Ideea este următoarea: Dumnezeu i-a transmis în mod special Sarei noul Său legământ, făgăduinţa Veştii Bune. Fiind soţia legitimă a lui Avraam, şi doar prin ea putându-se împlini făgăduinţa făcută lui, crezând, ea ar fi putut face ca să se împlinească cu mulţi ani în urmă, şi nu ar mai fi avut aceşti ani de amărăciune. (Dacă, aşa cum spune Pavel, Avraam este “tatăl nostru,” poate că Sara este “mama noastră” în ce priveşte credinţa – sau, mai exact, necredinţa! Deseori, retrăim povestea ei.) Dar când a ales să creadă, imediat făgăduinţa s-a împlinit, iar ea a rămas însărcinată – poate chiar în aceeaşi noapte.

Ar putea simpla primire a unui cec să ilustreze făgăduinţele noului legământ? Un cec nu reprezintă bani lichizi, dar noi îl tratăm ca şi când ar reprezenta (dacă avem încredere în cel care l-a scris). Cecul devine o ocazie de bucurie.

În felul acesta, cel care crede făgăduinţele noului legământ, trece prin viaţă cu o inimă veselă. El ştie că are un miliard de dolari în Bancă. Viaţa lui veşnică începe practic aici şi acum. Nu aşteaptă la nesfârşit iertarea păcatelor; deja o are. Nu aşteaptă să umble cu Domnul, ci chiar o face. Nu aşteaptă harul pentru a birui păcatul, ci se bucură chiar acum de harul acela şi mai mare. Nu face nimic pentru îndreptăţirea sa – aceasta i-a fost dată în dar, când Isus a plătit pentru el la cruce. Depozitul bancar nelimitat a fost făcut acolo pe numele lui. Credinţa lui în Hristos este ca şi încasarea cecului – acum el experimentează îndreptăţirea prin credinţă.

Da, există putere chiar în făgăduinţele noului legământ al lui Dumnezeu. Credeţi Psalmul 37:4 şi fiţi fericiţi în acest moment – nu aşteptaţi până veţi împlini 90 de ani.

back    |   home