|
Subiectul lecţiunii
din această săptămână este noul legământ. Există multă confuzie
în legătură cu vechiul şi noul legământ. În această lecţiune se
urmăreşte eliminarea confuziei şi aducerea noastră la o
înţelegere mai profundă a planului de mântuire al lui Dumnezeu.
Pentru a realiza acest lucru este nevoie să fim confruntaţi cu
câteva concepte fundamentale.
* Când a luat
sfârşit vechiul legământ?
* Când a început
noul legământ?
* O întrebare
valabilă pe care o trecem deseori cu vederea este: Când a
început vechiul legământ?
* Există vreo
diferenţă între “legământ” şi “contract”?
Contractul şi
legământul puse în contrast
Mulţi confundă
semnificaţia cuvântului “legământ,” crezând că este acelaşi
lucru cu un “contract.” Când un om face un contract cu cineva,
acesta este în beneficiul amândurora. “Eu voi face cutare şi
cutare lucru, daca tu vei face cutare şi cutare lucru.” Un
contract este negociat şi este orientat spre un anumit lucru.
Dorim ceva ce are celălalt şi considerăm că avem altceva de
oferit în schimb. Un contract este centrat pe “eu” – ce pot
obţine “eu” din această afacere.
Din momentul în
care cele două părţi cad de acord cu privire la condiţii,
contractul este semnat şi legalizat, ambele părţi fiind obligate
să îl respecte. Fiecare trebuie să împlinească partea sa din
înţelegere, altfel va suferi o anumită penalizare sau pierdere.
Aşadar, un contract este o înţelegere reciprocă, dar suntem noi
în situaţia de a-I putea oferi ceva lui Dumnezeu? Putem noi
încheia acorduri reciproce cu Dumnezeu, bazate pe o relaţie de
înţelegere? “Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti
este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu.” “Nu este nici un om
neprihănit, nici unul măcar” (Rom 8:7; 3:10). Dumnezeu este
neprihănit; noi suntem lipsiţi de neprihănire. Dumnezeu este
desăvârşit, divin; noi suntem nedesăvârşiţi, supuşi firii
pământeşti.
Există un statut de
egalitate, astfel ca noi să putem negocia cu Dumnezeu? Ce aducem
noi atunci când venim la Dumnezeu pentru a face un contract cu
El? Doar “hainele noastre mânjite” [Is 64:6], păcatele noastre,
“faptele firii pământeşti” [Gal 5:19]. Noi înşine nu putem oferi
ascultare nici măcar de o singură poruncă, căci firea
pământească nu ne lasă să ascultăm de legea lui Dumnezeu (Rom
8:7). Nu putem face un contract cu Dumnezeu, deoarece nu putem
aduce nimic pe masa negocierilor, cu excepţia firii noastre
păcătoase, care nu valorează nimic.
În contrast cu
acest concept, un legământ ar putea fi definit mai bine ca o
făgăduinţă sau jurământ. Este orientat spre o “persoană” şi este
făcut FAŢĂ DE CINEVA DE CĂTRE ALTCINEVA. Este făcut întotdeauna
de către un individ mai puternic către un individ mai slab. Un
legământ implică loialitate, grijă şi preocupare faţă de
individul căruia i s-a făcut făgăduinţa.
Acest lucru este
clar ilustrat în Geneza 15. Legământul pe care Dumnezeu l-a
făcut lui Avraam a fost necondiţionat. Dumnezeu a promis să-i
dea lui Avraam un copil care să se nască din soţia lui, Sara,
când atât Avraam, cât şi Sara depăşiseră mult vârsta la care să
mai poată face copii. Nu exista nimic ce ar fi putut face Avraam
sau Sara pentru ca această făgăduinţă să fie împlinită în viaţa
lor, cu excepţia credinţei în faptul că Dumnezeu poate să
împlinească ceea ce le-a făgăduit. Credinţa lui Avraam în
făgăduinţa lui Dumnezeu (el nu a putut decât să spună “amin” –
versetul 6, în original) făcea cu siguranţă parte din “noul
legământ”!
O ilustraţie
biblică
Poate faptul că
lecţiunea începe folosind ilustraţia unei caricaturi, ne-a
îndreptat paşii pe o cale greşită. Trebuie să investigăm
adevărul Bibliei din perspectiva inspirată. Pavel ne oferă o
ilustraţie excelentă despre cele două legăminte.
“Căci este scris că
Avraam a avut doi fii: unul din roabă, şi unul din femeia
slobodă. Dar cel din roabă s-a născut în chip firesc, iar cel
din femeia slobodă s-a născut prin făgăduinţă. Lucrurile acestea
trebuiesc luate într-alt înţeles: acestea sunt două legăminte”
(Gal 4:22-24).
Pavel explică ce
sunt cele două legăminte, folosind ilustraţia cu cele două femei
– Sara şi Agar. Agar era o roabă egipteancă, slujitoarea Sarei.
Copiii unei roabe sunt robi, chiar dacă tatăl lor este liber.
Agar nu putea să nască decât copii care se găseau sub robie.
Scriptura ne spune că “nu copiii trupeşti sunt copii ai lui
Dumnezeu; ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca sămânţă” (Rom
9:8).
Aceste două
legăminte există şi astăzi. Cele două legăminte nu depind de
timp, ci de starea inimii. Să nu se amăgească nimeni că nu se
poate afla sub vechiul legământ, gândind că vremea acestuia a
trecut.” Atâta timp cât ne străduim să păzim prin propria
noastră putere făgăduinţele pe care Însuşi Dumnezeu le-a făcut
faţă de noi, ne aflăm sub vechiul legământ (E.J. Waggoner, Veşti
bune, pp. 99-100). Doar atunci când Îl credem pe Dumnezeu,
suntem eliberaţi pentru a trăi sub noul legământ.
Unde se încheie
“vechiul” şi unde începe “noul”?
Dacă noul legământ
nu este legat de Noul Testament, unde începe el? “Noul” legământ
a fost cu noi începând din Eden. Dumnezeu a făgăduit perechii
căzute că va pune vrăjmăşie între ei şi şarpele care i-a condus
în păcat (Gen 3:15). Legământul cel “nou” şi legământul cel
“veşnic” sunt unul şi acelaşi. El a reprezentat întotdeauna
făgăduinţa lui Dumnezeu de a ne salva, fără vreo faptă de-a
noastră. Mai întâi, legământul cel nou sau veşnic a fost pus la
locul potrivit – înaintea celui vechi.
În acest caz, unde
apare pentru prima oară vechiul legământ? Chiar la porţile
Edenului. “Vechiul legământ” a existat în inima omenirii încă de
la apariţia păcatului. El a luat naştere înainte ca legile
ceremoniale să fie date la muntele Sinai. Nu are nici o legătură
cu “timpul,” dar are cea mai strânsă legătură cu starea inimilor
noastre, atunci când ne străduim să ne salvăm singuri.
Când Dumnezeu l-a
învăţat pe Adam să aducă jertfa pentru păcat, aceasta trebuia să
fie un miel fără pată din turma lui. Adam a fost învăţat că
acest animal Îl simboliza pe Mesia care urma să vină (vezi Apoc
13:8; 1Petru 18-20). Prin credinţă în făgăduinţa lui Dumnezeu,
Adam i-a învăţat pe fiii lui să facă la fel.
“După o bucată de
vreme, Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele
pământului. Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile
întâi-născute ale turmei lui... Domnul a privit cu plăcere spre
Abel şi spre jertfa lui; dar spre Cain şi spre jertfa lui, n-a
privit cu plăcere” (Gen 4:3-5).
De ce “n-a privit
cu plăcere” Domnul spre jertfa lui Cain? Pentru că “fără vărsare
de sânge, nu este iertare” (Evr 9:22). Cain încerca să se
salveze singur, prin propriile metode. El credea că jertfa sa
din roadele pământului trebuie să fie la fel de bună ca şi
jertfa care fusese cerută. Nu muncise el pentru a produce acele
roade? Nu era munca mâinilor lui suficientă pentru Domnul? Cain
nu a crezut făgăduinţa lui Dumnezeu şi a luat asupra lui povara
propriei vieţi. Istoria lui ulterioară este o lecţie despre
efectele faptelor vechiului legământ.
Care legământ este
“mai bun”?
Lecţiunea din
această săptămână tratează şi subiectul legământului “mai bun.”
În timp ce confuzia cu privire la vechiul şi noul legământ
continuă să existe, se afirmă, pe bună dreptate, că “problema” a
constat în “eşecul poporului de a primi” făgăduinţa lui Dumnezeu
prin credinţă. Nu a existat niciodată un eşec sau o lipsă în
făgăduinţa lui Dumnezeu faţă de omenire.
Legământul “mai
bun” despre care ne vorbeşte Pavel în Evrei 8:6 este legământul
cel veşnic al lui Dumnezeu făcut de la întemeierea lumii. Acest
legământ este “mai bun” decât făgăduinţele omului de a asculta
de Dumnezeu. De ce? “Căci este aşezat pe făgăduinţe mai bune” –
făgăduinţele lui Dumnezeu de a salva omenirea din păcat.
“Salvarea fiinţelor omeneşti este un plan vast, care cheamă la
acţiune fiecare atribut al naturii divine. Tatăl, Fiul şi Duhul
Sfânt Şi-au luat angajamentul [au făgăduit] să-i facă pe fiii
lui Dumnezeu mai mult decât biruitori prin Cel care i-a iubit”
(Ellen G. White, Review and Herald, 27 ianuarie 1903; sublinieri
adăugate).
Evanghelia este
denumită “vestea bună a mântuirii lui Dumnezeu.” Ea este
făgăduinţa lui Dumnezeu faţă de noi că ne va mântui “din
păcatele noastre,” nu în ele (Mat 1:21, KJV). El ne-a spus prin
Cuvântul Său că va pregăti “mijlocul de a ieşi” din fiecare
ispită (1Cor 10:13). Când credem acest lucru, el devine
realitate în vieţile noastre. “Evanghelia… este puterea lui
Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede” (Rom 1:16).
Ce este “noul
legământ” pe care Dumnezeu doreşte să îl “facă” cu noi şi la
care se referă Ieremia în 31:31? Dumnezeu a avut întotdeauna un
singur ţel pentru creaturile Sale – acela ca noi să credem
făgăduinţa Lui “mai bună” de a ne mântui din păcat. El tânjeşte
după ziua când poporul Lui va acorda atenţie chemării Lui
iubitoare de a se pocăi şi de a crede din toată inima în puterea
Sa de a mântui “în chip desăvârşit” pe toţi cei care cred în
făgăduinţa Sa. În loc de a ne sprijini pe promisiunile noastre
deficitare de a asculta, atunci când vom crede Cuvântul lui
Dumnezeu adresat nouă şi prin credinţă Îi vom permite lui
Hristos să trăiască în noi, vom trăi sub făgăduinţele mai bune
ale legământului cel nou şi veşnic (vezi Veşti bune, pp. 57-60).
Într-adevăr,
lucrarea are loc în inimă
Din nefericire, în
timp ce stăm la “poalele muntelui,” suntem tentaţi să spunem, ca
şi copiii lui Israel: “Vom face tot ce a zis Domnul!” (vezi Ex.
9:7,8). Noi Îi promitem lui Dumnezeu, deşi El nu ne-a cerut să-I
promitem ceva. El ştie că promisiunile noastre sunt la fel de
firave ca şi funiile de nisip. Tot ce cere El de la noi este să
credem făgăduinţele pe care ni le-a făcut. “Acum, dacă veţi
[auzi] glasul Meu şi dacă veţi [preţui] legământul Meu (făcut
mai înainte cu Avraam), veţi fi ai Mei dintre toate popoarele”
(Ex 19:5 – între parantezele pătrate s-a redat traducerea
literală din original).
Când vom crede că
suntem copiii înfiaţi ai lui Dumnezeu, vom răspunde
corespunzător. În loc să ne comportăm ca vrăjmaşi ai lui
Dumnezeu, vom răspunde ca nişte fii ai Împăratului Universului.
Vom asculta, nu ca un servitor, doar din obligaţie sau datorie,
ci dorinţa de a-L urma pe Dumnezeu oriunde ne va conduce va
izvorî din inimă. Ascultarea de toate poruncile lui Dumnezeu
este rezultatul firesc al acestei înţelegeri.
Ceea ce făgăduieşte
Dumnezeu, aduce la îndeplinire prin puterea Duhului Sfânt şi
prin credinţa în Cuvântul Său. Când credem făgăduinţele lui
Dumnezeu, suntem făcuţi în stare să facem acele lucruri pe care
înainte am fi fost incapabili să le facem prin puterea noastră
(vezi Gal 5:16,17; şi Parabolele Domnului Hristos, p. 333).
Credinţa ne conduce la făgăduinţele mai bune ale noului legământ
al lui Dumnezeu.
Când vom aprecia cu
adevărat tot ceea ce a făcut El pentru a ne mântui, vom răspunde
după voia lui Dumnezeu. Vom înţelege atunci că cele zece porunci
sunt zece făgăduinţe minunate, nu zece cătuşe care ne ţin
legaţi, în timp ce trudim şi ne luptăm să le păzim. Păzirea
poruncii va deveni răspunsul inimii la dragostea lui Dumnezeu
descoperită pe Calvar. Ca fii şi fiice înfiate ale lui Dumnezeu,
vom înainta plini de bucurie şi vom asculta cu drag de Tatăl
nostru îndurător.
Nu este nevoie
să trăim sub vechiul legământ. Făgăduinţele lui Dumnezeu sunt
sigure. Credinţa face ca toate făgăduinţele lui Dumnezeu să
devină o ralitate în vieţile noastre. Nu trebuie să mai amânăm
acest moment. “Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum
este ziua mântuirii” (2Cor 6:2). |
