|
Lecţiunea de marţi (11 februarie): Trebuie să fim foarte atenţi.
Vechiul legământ din Exodul 19-24 este numit “vârful… Everest”
al Israelului din vechime. Legământul instituit de popor este
prezentat ca “propunerea lui Dumnezeu de a încheia un legământ
cu Israel,” iar răspunsul lor specific vechiului legământ –
“ACCEPTAREA legământului” (sublinieri adăugate). Astfel, vechiul
legământ trece printr-o transformare, fiind redefinit ca
neprihănire prin credinţă (adică, “acceptare”).
Însă ceea ce a “propus” Dumnezeu în Exodul 19:5 a fost ca ei să
creadă făgăduinţa noului Său legământ – la fel cum a crezut-o
Avraam. Dar în loc să “accepte,” ei au respins propunerea lui
Dumnezeu şi au înlocuit-o cu propria lor idee – o făgăduinţă de
ascultare (vers 7,8).
Aşadar, vechiul legământ instituit de popor este prezentat
astfel: “Dumnezeu Se descoperă pe Sine mai clar decât în cele de
mai înainte,” “o înţelegere ‘făcută în cer.’” În continuare,
“legământul [lui Dumnezeu] cerea ca ei să asculte” (joi).
Oare găsim o asemenea “cerere” acolo unde vorbeşte Biblia despre
noul legământ? I-a “cerut” Dumnezeu ceva lui Avraam? El dorea ca
Avraam să asculte, dar nu ca rezultat al ameninţării. Chiar aici
vedem dezacordul dintre cele două legăminte. Vechiul legământ
este plin cu ameninţări groaznice, cum că dacă aşa-zisa “cerere”
a lui Dumnezeu nu este ascultată în mod desăvârşit, se vor abate
tot felul de blesteme (vezi Deut. 28:15-68). În cazul lui Avraam
nu a fost nevoie de nici unul din acele “blesteme!” Totuşi, el a
ascultat fără ele, pentru că a crezut făgăduinţele noului
legământ al lui Dumnezeu.
Lecţiunea de miercuri: Trebuie să ne amintim semnificaţia
cuvântului din ebraică tradus în Exodul 19:5 cu “a asculta” (shamea).
În Theological Wordbook of the Old Testament se spune:
“Ideea de bază [a termenului shamea] este aceea de a
percepe un mesaj sau doar un sunet…, de a auzi, …de a asculta,
de a acorda atenţie” (vol II, p 2411). “A asculta” a fost ataşat
ca un sens derivat care nu se găseşte în cuvântul evreiesc,
(probabil el însuşi fiind o consecinţă a gândirii specifice
vechiului legământ).
Tot la fel, semnificaţia de bază a cuvântului tradus prin “a
păzi” (shamar) nu este în primul rând “a asculta,” ci “a
preţui,” aşa cum îl vedem folosit în Geneza 2:15. Dumnezeu l-a
aşezat pe Adam în grădina Eden pentru a o “preţui,” pentru a o
aprecia nespus de mult. În Exodul 19:5 Dumnezeu nu încerca să
întemeieze un legământ bazat pe fapte. El dorea să reînnoiască
faţă de Israel făgăduinţele minunate făcute lui Avraam.
Aşa-numitul “vârf Everest” – Sinai – era mai degrabă o vale a
religiei inventate de oameni, bazată pe motivaţia “ascultă şi
vei trăi,” despre care Ellen White spune că este principiul
fundamental al vechiului legământ (Patriarhi şi profeţi,
p 372).
Dacă suntem tentaţi să vedem discuţiile despre vechiul şi noul
legământ ca o teologie abstractă, care este deasupra înţelegerii
poporului, gândiţi-vă la copiii nevinovaţi care sunt învăţaţi
conceptele vechiului legământ. După 1907, punctul de vedere al
lui Uriah Smith, G.I. Butler şi al altora a devenit doctrina
oficială. Copiii adventiştilor de ziua a şaptea s-au regăsit în
această doctrină timp de un secol, perioadă în care am tot
împrumutat de la evanghelici învăţături ce poartă amprenta
vechiului legământ.
Povestirile standard pentru copii în biserică şi la Şcoala de
Sabat devin deseori variaţiuni pe tema “neascultarea nu e bună.”
“Micuţul Billy nu a ascultat de mami, s-a dus să înoate şi era
gata, gata să se înece; trebuie să asculţi de mami şi de tati”
se spune deseori. Sau, dacă micuţul Billy ar fi ascultat de
lege, i s-ar fi răspuns într-un mod miraculos la rugăciuni
(lucru pe care unii copii nu reuşesc să-l înţeleagă).
Aşa cum vechiul legământ a fost răspândit în vechiul Israel, tot
aşa este şi în Israelul modern. Părinţii, s-au bazat în mod
sincer pe numărul abundent de povestiri despre ascultare, pentru
a-i ajuta să rezolve ceea ce ei credeau că ar fi problema
principală: menţinerea “doctrinelor” nepopulare ale bisericii.
“Doctrinele” au devenit o expresie acceptată pentru reguli, iar
loialitatea faţă de biserică părea să ceară angajarea singurului
motiv teologic despre care se presupunea că le va menţine. După
1907, faptul că Jones şi Waggoner au căzut a făcut aproape
imposibil de restaurat punctul de vedere 1888 asupra
legămintelor (Ellen White a numit acea presupunere o “decepţie
fatală”).
Când entuziasmul “vieţii biruitoare” a cuprins bisericile
evanghelice duminicale după 1915 (anul în care a murit Ellen
White), el a fost adoptat cu toată inima la Sesiunea Conferinţei
Generale din 1922. Delegaţii au afirmat că au ajuns să creadă că
“viaţa biruitoare” era acelaşi lucru cu solia 1888 şi, astfel, o
cale mult mai convenabilă de a o înţelege. În felul acesta a
început un lung proces de împrumutare a conceptelor
“neprihănirii prin credinţă” de la bisericile protestante
zeloase şi de punere a lor în locul conceptelor soliei 1888.
Confuzia s-a extins până în acest mileniu.
Acea “solie foarte preţioasă” pe care a susţinut-o Ellen White
recunoştea că noul legământ era făgăduinţa lui Dumnezeu bazată
100% pe harul Său din ce în ce mai abundent; pe când, vechiul
legământ era făgăduinţa poporului de a păzi poruncile. El “naşte
pentru robie,” cum spune Pavel (Gal 4:24) din simplul motiv că
poporul nu putea să-şi împlinească promisiunea (nici noi nu ne
putem împlini făgăduinţa faţă de Dumnezeu, motiv pentru care
Dumnezeu nu i-a cerut niciodată lui Avraam să-I făgăduiască
ceva). Până în prezent, ideea procentului de 100% har de la
Dumnezeu ca motivaţie a noului legământ pentru susţinerea
“doctrinelor” se suspectează a fi o infiltrare ascunsă a
antinomianismului [anularea obligativităţii păzirii legii].
Acesta este probabil şi motivul pentru care în lecţiunea noastră
de la Şcoala de Sabat se infiltrează, în majoritatea punctelor
de doctrină clare, expresii de genul: “contract,” “a face o
înţelegere,” un “acord,” un “târg.”
Amintiţi-vă de cartea
pentru cercetaşi, cândva populară, intitulată I Promise God
(Îi
făgăduiesc lui Dumnezeu)
(R&H., 1963). „Angajamentul JVM (Juniorii Voluntari
Misionari) este o făgăduinţă din inimă pe care o fac lui
Dumnezeu” (p 11). Şi aşa este peste tot.
Adăugând formula “prin
harul lui Dumnezeu,” noţiunea de vechi legământ se presupune a
fi complet valabilă, deşi Dumnezeu nu i-a cerut niciodată lui
Avraam să-I făgăduiască ascultarea. (În
Calea către Hristos
se prezintă clar ceea ce doreşte Dumnezeu de la noi: să ALEGEM
să-I slujim, să ne DĂRUIM Lui, nu să promitem că vom păzi legea
– p 47).
Din Psalms For Tiny
Tots (Psalmi
pentru prichindei),
cândva populară, reiese ideea că vechiul legământ este bun
pentru copii (R&H):
[Imaginea Îl prezintă pe Isus stând lângă cele zece porunci]:
“Isus vorbeşte
Şi-n ureche îţi şopteşte:
‘Cât de mult Eu te iubesc!
Credincios promite-Mi că vei fi
În tot ce vei îndeplini.’”
[Pe pagina următoare, imaginea prezintă copii stând înaintea
celor zece porunci ca la poarta cerului]:
"Decalogul Tău în fiecare zi
Eu promit că-l voi păzi.
Niciodată nu voi merge, am promis,
Pe unde porunca Ta mi-a interzis.
Promit că totdeauna mă voi îndrepta
Pe calea arătată de porunca Ta."
Însă copilul nevinovat
trăieşte într-o lume plină de ispite. Mai devreme sau mai
târziu, el se împiedică şi uită. Apoi urmează ceea ce ni se
spune în
Calea către Hristos:
“Amintirea promisiunilor nerespectate şi a angajamentelor
neîmplinite slăbeşte încrederea în propria ta sinceritate şi te
face să crezi că Dumnezeu nu te poate primi” (p 47). De aici
urmează auto-învinovăţirea şi descurajarea spirituală (“Sunt un
ratat; nu sunt suficient de bun pentru a intra în cer”) pe care
le descrie dr. Roger Dudley în
Why Teenagers Reject
Religion
(De ce
resping adolescenţii religia,
pp 9-17).
Dar în
Calea către Hristos
se spune: “Ce trebuie să înţelegi este adevărata putere a
voinţei… Dumnezeu a dat oamenilor puterea alegerii; datoria lor
este aceea de a o exercita” (p 47). Dar alegerea nu poate fi
făcută în mod inteligent dacă lipseşte motivaţia agape.
Atunci când vin ispitele (şi sigur vor veni) motivaţia
egocentrică (ascultare sub ameninţări) este ineficientă.
Apoi, conceptul vechiului legământ redă esenţa ideii hinduiste
despre karma într-un mod în care să poată fi primită:
[Imaginea ne arată o fetiţă călcând de zor haine]:
"Mult mă bucur când pe mama o ajut
La toată treaba care-i de făcut.
Ştiu că pe Isus Îl face fericit
Şi astfel multe rele am acoperit."
Dacă ne-am aminti istoria legămintelor nu ne-ar mai surprinde
faptul că acest concept hindus s-a putut infiltra în literatura
noastră pentru copii. A fost ca şi în cazul modului de gândire
specific vechiului legământ pe care Israel şi l-a asumat la
muntele Sinai. Chiar şi după aceea, a fost uşor să fie ademeniţi
pe căile neamurilor. În cele din urmă, s-a ajuns la legalismul
rigid care a dus la răstignirea Mântuitorului.
Autorul acestei cărţi pentru copii era un om foarte bun, sincer
şi bine intenţionat. Se pare că el nu a avut niciodată ocazia să
cunoască concepţia 1888 despre legăminte sau istoria ei. A stat
închisă în arhivă. Ea a fost “în mare măsură îndepărtată de la
poporul nostru,” şi “într-o mare măsură ţinută departe de lume”
(Selected Messages, vol 1, pp 234,235). Autorii erau
nevinovaţi, ca mulţi alţii. Dar aceasta nu micşorează numărul
copiilor care au rătăcit inutil în “robie” ca rezultat al
asimilării modului de gândire al vechiului legământ.
Apar mai multe întrebări interesante:
(1)
Nu a constituit ascultarea lui Avraam o condiţie obligatorie
înainte ca Dumnezeu să-i dea făgăduinţele noului legământ? Nu a
trebuit ca mai întâi să plece din Ur din Haldea? Şi dacă da, nu
ne arată aceasta că noul legământ este bazat mai întâi pe
ascultarea noastră?
Dacă această sugestie este corectă, înseamnă că răspunsul lui
Avraam la făgăduinţele noului legământ era egocentric. A fost
“făgăduinţa” o momeală pentru a-l determina să “asculte”? Însă
credinţa autentică nu conţine nici un element egocentric. Avraam
a plecat din Ur neştiind ce-l aşteaptă. Inima lui pur şi simplu
a răspuns chemării lui Dumnezeu: “Ieşi din Babilon.”
(2) Oare redeşteptările şi reformele care au avut
loc în timpul regilor Ezechia, Iosia şi, mai târziu, Ezra şi
Neemia, nu erau caracteristice noului legământ? Dacă este aşa,
oare nu indică acest lucru că Israelul din vechime a trăit sub
noul, şi nu sub vechiul legământ?
Dacă cineva nu a citit niciodată epistola către Galateni, poate
ajunge la o asemenea presupunere. Dar Galateni 3 este clar - pe
tot parcursul istoriei Israelului din vechime, “legea ne-a fost
un îndrumător” (vers 24). Este posibil să urmezi principiile
vechiului legământ cu multă sinceritate şi fidelitate, dar
redeşteptările nu erau permanente, şi a urmat “robia.” Şi,
desigur, după ce poporul făcuse făgăduinţele, Dumnezeu, ca
“îndrumător,” a trebuit să-i încurajeze să le aducă la
îndeplinire, conducându-i la credinţa pe care Avraam a avut-o
cândva. El i-a inspirat pe robii Săi prooroci să-i cheme în mod
repetat la pocăinţă. Dar toate reformele acelor oameni buni s-au
transformat în cele din urmă în tragedii (de la Ezechia s-a
ajuns la Manase; de la Iosia s-a ajuns la Zedechia; de la Ezra,
la legalismul care a culminat cu răstignirea lui Isus). Pavel
înţelege bine semnificaţia istoriei când o prezintă în Galateni.
Notă:
În ultimul număr din “Analize” am spus că mama lui Iacov a fost
Rahela. Ne-am dat seama că Rebeca a fost mama lui (Gen 27:6),
iar Rahela soţia lui (Gen 29) [prea multe R-uri?]
Mulţumim celor care ne-au adus acest lucru la cunoştinţă. Ne
bucurăm că citiţi. |
