|
Titlul şi tema lecţiunii noastre de la Şcoala de Sabat din
această săptămână este “Sămânţa lui Avraam.” Scopul este
identificat în următoarea propoziţie: “Studiul nostru din
această săptămână se concentrează asupra identităţii şi asupra
rolului adevăratului Israel al lui Dumnezeu, din fiecare epocă.”
Mai întâi ne vom concentra asupra rolului, şi apoi asupra
identităţii Israelului.
Se pare că în studiile noastre pentru Şcoala de Sabat apare un
concept care se repetă, cel puţin până la lecţiunea din această
săptămână, şi inclusiv în aceasta. Ideea este că legământul lui
Dumnezeu este o înţelegere, un contract sau un acord la care
Dumnezeu şi omul trebuie să ajungă.
Problema sau diferenţa de înţelegere nu este legată de faptul că
Dumnezeu iniţiază, făgăduieşte şi împlineşte legământul Său.
Diferenţa apare în legătură cu răspunsul omului. Concepţia
prezentă în fraze de genul “oameni care au încercat să respecte,
pe cât le-a fost cu putinţă, partea care le revenea din
legământ,” şi “Israel trebuia să-şi împlinească partea din
legământ; dacă nu, făgăduinţele puteau fi anulate” (“dacă
[israeliţii] nu aveau să asculte, ţara avea să le fie luată;”
comentariile pentru miercuri şi luni) este un
punct extrem de important.
Dintr-o perspectivă biblică, se regăsesc cuvintele, sau chiar
conceptul exprimat în paragraful de mai sus, în contextul
legământului cel veşnic al lui Dumnezeu? Nu. Cuvintele care
exprimă acest concept sunt suma şi esenţa vechiului legământ.
Noi trebuie să fim în permanenţă conştienţi de faptul că omul
căzut este mort faţă de lucrurile conţinute în legământul lui
Dumnezeu (Efes 2:1). Cei morţi nu ştiu şi nu pot face nimic.
Aşadar, cum ar putea face ei tot ce le stă în putinţă pentru
împlinirea “părţii care le revine din legământ” sau din
“înţelegere”? Duhul lui Dumnezeu este Cel care trebuie să
trezească sau să aducă la viaţă o persoană moartă în nelegiuire
şi păcat. Duhul Sfânt convinge în ce priveşte păcatul, judecata
şi neprihănirea (Ioan 16:7-11). În timp ce acela care era mort
spiritual este trezit şi înţelege atât în ce stare se găseşte,
cât şi bunătatea lui Dumnezeu, i se oferă darul pocăinţei (Fapte
5:31), iar în el este creată o credinţă ale cărei rădăcini se
găsesc în cel mai profund loc al inimii (Rom 10:17,9-10). El Îi
mulţumeşte lui Dumnezeu pentru făgăduinţa mântuirii care se
găseşte în legământul cel veşnic. Cu o inimă plină de dragostea
lui Dumnezeu, îşi va împlini datoriile celui credincios. Va
asculta. Dar ascultarea sa nu constituie partea care îi revine
din legământ. El nu împlineşte o parte din legământ.
Rolul lui Israel
Mama lui Iacov
Nepotului lui Avraam (Iacov) îi fuseseră făgăduite moştenirea şi
toate binecuvântările lui Dumnezeu în aceeaşi măsură ca şi lui
Avraam şi Isaac, tatăl lui Iacov (Gen 28:1-4). Mai târziu, Iacov
şi mama sa au crezut făgăduinţa lui Dumnezeu că dreptul de întâi
născut asupra moştenirii îi va reveni lui Iacov. Pe parcursul
anilor ei au avut sentimentul că Dumnezeu are nevoie de puţin
ajutor în legătură cu acest lucru. Cuvântul “Iacov” înseamnă “a
uzurpa,” “a înşela.” Cuvintele “înşelător” din Ieremia 17:9 şi
“Iacov” provin din acelaşi cuvânt. Este adevărat că încercând
să-L ajute pe Dumnezeu, Iacov şi mama lui nu au împlinit faptele
neprihănirii. Ei s-au folosit de minciună şi înşelăciune. Este
evident că Rahela şi fiul ei considerau că partea care le
revenea din legământ justifica mijloacele folosite.
Sara, Avraam şi Agar
Avraam a fost implicat în două legăminte. El şi soţia lui, Sara,
au primit făgăduinţa lui Dumnezeu doar prin credinţă şi lucrul
acesta le-a fost socotit ca neprihănire (Gen 15:6). Dar timpul
se scurgea fără ca să aibă vreun urmaş, iar ei ştiau că dacă nu
făceau nimic, în curând nu mai era posibil să aibă un copil.
Sara a venit cu ideea genială că Avraam împreună cu ea “trebuia
să împlinească” “partea lor din înţelegere,” “partea
lor din legământ;” dacă nu, făgăduinţa nu s-ar fi împlinit.
Astfel, Agar a fost aleasă pentru a naşte un copil în chip
firesc. Acesta este, desigur, vechiul legământ. El era un
amestec între natura omenească şi făgăduinţa lui Dumnezeu.
Legământul cel veşnic al lui Dumnezeu nu este un contract sau un
plan de acţiune; este făgăduinţa harului Său. O făgăduinţă este
ceva care trebuie crezut, nu negociat. Acest lucru nu se
negociază! Nu înseamnă că Dumnezeu Îşi împlineşte partea Sa din
contract, dacă şi tu împlineşti “partea care îţi revine din
legământ.” În mod sigur, Dumnezeu vrea să ne aducă la o
înţelegere cu El. Aceasta se numeşte împăcare. El a făcut deja
acest lucru. Aceasta a fost împlinirea legământului pe care El
L-a făcut cu Fiul Său cu mult timp în urmă, în veşnicie. Când
Isus a devenit Capul şi Reprezentantul omenirii, Dumnezeu era
aici, în Hristos, împăcând lumea cu Sine şi restaurând-o. Acum,
El încearcă să ne convingă să primim această împăcare. Pur şi
simplu credeţi în ea. Acceptaţi-o. Nu vă împotriviţi (vezi 2Cor
5:19,20). Rolul, datoria, însărcinarea Israelului spiritual este
aceea de a crede.
Iacov a învăţat această lecţie valoroasă într-o perioadă plină
de necazuri. El a învăţat că împlinirea făgăduinţelor lui
Dumnezeu vine prin credinţă, şi nu prin înşelăciune. Iacov era
un bărbat cu o forţă şi o rezistenţă fizică mare. Dar nu prin
propria sa putere de luptător a câştigat el biruinţa. Puterea
lui Iacov era în slăbiciunea sa.
Îngerul a spus: “Lasă-mă să plec” (Gen 32:26). Aici se găseşte
dovada că Iacov încetase să mai lupte şi se agăţa [de înger].
Puterea lui consta acum în credinţa în Dumnezeu. El se odihnea
în Dumnezeu. Nemaifiind un uzurpator, ci un prinţ al lui
Dumnezeu, a dus lupta cea bună a credinţei şi a biruit. Trecerea
de la “Iacov” la “Israel” este o ilustrare a neprihănirii prin
credinţă. Atunci când Iacov a încetat să se mai lupte cu
Dumnezeu a devenit un israelit. Există mai multe feluri de a te
lupta cu Dumnezeu. Ne putem lupta cu Dumnezeu opunându-I
rezistenţă; sau putem să ne luptăm cu Dumnezeu când refuzăm să
credem legământul Său. Israelit este unul care şchioapătă şi
este lipsit de putere proprie, dar biruieşte lumea prin credinţă
(1 Ioan 5:4,5).
Avraam, Sara, Rahela şi Iacov au dat exemple negative urmaşilor
lor fizici, Israelului. Dar ei s-au vindecat de necredinţă şi au
devenit exemple proeminente ale neprihănirii prin credinţă. De
ce nu a urmat Israelul (şi noi, creştinii) exemplele lor de
credinţă şi le-a urmat pe cele de necredinţă?
Experienţa vechiului legământ prin care au trecut Avraam şi Sara
s-a repetat la Sinai în motivaţia arătată în răspunsul poporului
când au făgăduit: “Vom face tot ce a zis Domnul” (Ex 18:8). Ei
au crezut că legământul veşnic al lui Dumnezeu putea fi adus la
îndeplinire prin aportul lor. De aceea au simţit nevoia să
încheie un contract cu Dumnezeu şi să scoată în evidenţă “partea
lor din înţelegere.”
Prea mult despre rolul lui Israel. Să trecem la identitatea lui.
Termenul „Israel” a fost folosit de-a lungul secolelor pentru a
desemna o naţiune ca urmaşi fizici ai lui Avraam. Totuşi, nu
toţi urmaşii lui Avraam aveau să fie consideraţi Israel. Urmaşul
fizic nu însemna neapărat un israelit adevărat. Un israelit este
un copil al făgăduinţei (Rom. 9:8; Gal. 4:28). Israel este
sămânţa lui Avraam datorită făgăduinţei făcută lui de Dumnezeu.
Să analizăm puţin creştinismul şi creştinii de astăzi. Termenul
„creştin” este folosit pentru a denumi pe oricine declară că
aparţine creştinismului. Totuşi, în ciuda mărturisirii, nu
înseamnă că şi este un creştin. Tot aşa şi cu Israel. Biblia
declară: „...nu toţi cei ce se coboară din Israel, sunt Israel”
(Rom. 9:6). Cei ce îl au ca strămoş pe Avraam, nu sunt neapărat
„sămânţa lui Avraam.”
Adevăratul „Israel” a luat fiinţă ca dar din partea lui
Dumnezeu, prin harul Său. Dumnezeu a schimbat numele lui Iacov
(„uzurpatorul”) din „înşelăciune” în „Israel” („prinţul
biruitor”). După ce i-a schimbat caracterul lui Iacov, Dumnezeu
i-a dat numele nou de „Israel” pentru a oglindi schimbarea.
Israel este alcătuit din cei care au fost schimbaţi prin harul
lui Dumnezeu, şi care continuă în har „prin credinţă ...care
duce la credinţă.”
Ca naţiune, Israel era un tip, un simbol, o imagine, o umbră a
lui Hristos. Isus este realitatea, adevăratul Israel. El, marele
prinţ al lui Dumnezeu este primul Israel, nu ca succesiune în
timp, ci ca superioritate. Prin urmare, oricine este al lui
Hristos este un Israelit adevărat.
Făgăduinţa legământului veşnic făcută lui Avraam şi seminţei Lui
se bazează totdeauna pe Isus. Făgăduinţa a fost pentru şi prin
Mesia. El este Sămânţa lui Avraam. El este „Israelul” lui
Dumnezeu. Ambele cuvinte, „Sămânţă” şi „Israel,” sunt termeni
colectivi sau corporativi. Poporul lui Mesia şi El Însuşi sunt
una, aşa cum sunt Capul şi trupul sau biserica.
Comparând Matei 2:15 cu Osea 11:1, observăm că Isus este Israel.
Fiul lui Dumnezeu, Israel (ca naţiune), a fost chemat din Egipt,
deşi s-a dovedit necredincios după aceea. Singurul născut din
Tatăl - Fiul, Isus - a fost chemat din Egipt, a crescut
desăvârşit, şi a împlinit lucrarea dată de Tatăl Său.
Şi în Isaia 49:3 El este numit „Israel.” Acest capitol prezintă
o conversaţie între Tatăl şi Fiul, care a avut loc cu mult timp
în urmă, în veşnicie. Discuţia avea ca subiect legământul veşnic
dintre Ei. Tatăl îi spunea Fiului: „...Te voi păzi şi Te voi
pune să faci legământ cu poporul...” (v.8). Isus a crezut
făgăduinţa lui Dumnezeu. Aceasta este credinţa lui Isus.
Care au fost făgăduinţele legământului pe care le-a făcut Domnul
lui Israel? Aceleaşi pe care le-a făcut lui Noe, lui Avraam şi
lui Iacov. În toate cazurile condiţia primirii făgăduinţelor era
credinţa în ceea ce a spus Dumnezeu. Dar pentru că au refuzat să
creadă, Israel nu a intrat niciodată în odihna lui Dumnezeu (Ev.
3:18-4:3).
Dumnezeu i-a promis lui Avraam că toate făgăduinţele
legământului vor trebui să vină prin Sămânţa Lui. Şi toate
făgăduinţele Sale erau făcute Seminţei Lui, Fiului Omului (Gal.
3:16). Astfel că legământul, rostit încă din veşnicii, a fost
făgăduit lui Avraam şi Seminţei lui, Moştenitorului lui,
Urmaşului său, adevăratului Israel. Dumnezeu nu s-a referit la
mai mulţi indivizi, ci la Unul, care nu putea fi altul decât
Isus, Mesia şi Mijlocitorul unui legământ veşnic. Astfel, dacă
suntem în El, atunci suntem sămânţa lui Avraam şi moştenitori
prin făgăduinţă (Gal. 3:29).
În concluzie, am învăţat că Israel se identifică cu Isus şi cu
toţi cei ce cred din inimă făgăduinţa lui Dumnezeu. Rolul,
datoria, sau însărcinarea lui Israel este să primească şi să
ţină credinţa lui Isus (Apoc. 14:12). Crezând legământul veşnic
al dragostei şi harului lui Dumnezeu, vom păzi totdeauna toate
poruncile Lui. Aceasta este neprihănirea (adică ascultarea) prin
credinţă. Aceasta este solia preţioasă pe care Dumnezeu a
făgăduit şi a poruncit să fie dată lumii (vezi „Mărturii pentru
predicatori,” pp. 91, 92).
|
