|
Dacă noi, adventiştii de ziua a şaptea din întreaga lume, am fi
înţeles clar (şi, bineînţeles, am fi crezut) noul legământ,
toate ramurile bisericii ar fi fost binecuvântate.
Dar timp de aproximativ 150 de ani nu am înţeles cât de bună
este vestea bună care se găseşte în noul legământ. Înainte de
1888, serva Domnului a declarat că noi “am predicat legea,
legea, până când am devenit uscaţi ca piscurile Gilboa, peste
care nici nu căzuse roua, nici nu plouase.” Şi apoi, după 1888,
deseori am fost încurcaţi de modul în care înţeleg evanghelicii
noul legământ. Chiar şi astăzi se depun eforturi constante
pentru a ne îndrepta către ceea ce spun alţi lideri religioşi
care nu înţeleg “solia îngerului al treilea în adevăr.” Deseori
se consideră că înţelegerea lor cu privire la „evanghelie” este
identică cu „solia foarte preţioasă” pe care „Domnul, în marea
Sa îndurare, ne-a trimis-o” în 1888. De aici, ideea că Martin
Luther, John Calvin şi Wesley au proclamat aceeaşi îndreptăţire
prin credinţă.
Ceea ce nu s-a înţeles este că “evanghelia veşnică” a “soliei
îngerului al treilea” pentru aceste zile este o înţelegere mai
profundă decât cea pe care au avut-o reformatorii în timpul
Evului Mediu. Vestea bună pe care o conţine urmează acelaşi drum
şi este potrivită cu adevărul adventist unic al curăţirii
sanctuarului. Adevărul noului legământ de care Se ocupă Marele
nostru Preot în Sfânta Sfintelor este solia specială începând
din 1844. Scopul său este să pregătească un popor pentru luarea
la cer. Solia va realiza o lucrare mai profundă decât pregătirea
unui popor pentru moarte (oricât de minunată ar fi aceasta).
Marele Preot efectuează în încheierea lucrării Sale de ispăşire
cea mai importantă lucrare realizată vreodată în cei 6000 de ani
de istorie.
Aici intervine înţelegerea 1888 cu privire la noul legământ.
Fundamental pentru înţelegerea 1888 este recunoaşterea faptului
că legământul a constat exclusiv din făgăduinţa necondiţionată a
lui Dumnezeu. El nu a făcut nici o “negociere” cu poporul, fie
că a fost vorba de Adam, Noe, Avraam sau Moise. Singurul
“element de bază al legământului” (din cele trei pe care le
prezintă lecţiunea) a fost această făgăduinţă a lui Dumnezeu. El
a întipărit în mintea lor ideea că “mântuirea este a Domnului,”
că nu există mântuire prin noi înşine.
Motivul pentru care El a dorit ca poporul să înţeleagă acest
lucru este acela că doar şi o simplă părere că noi am contribui
în vreun fel la mântuirea noastră din păcat naşte în noi un
sentiment urât de mândrie. Egoismul este înrădăcinat în noi. Şi
noi nu suntem conştienţi de acest lucru, la fel ca şi cu mirosul
propriu – emanăm, fără să ne dăm seama, un miros care, în ciuda
faptelor noastre bune, devine respingător.
Noul legământ ne lasă săraci, cerşetori la fiecare pas pe calea
noastră – ceea ce înseamnă să avem piciorul fixat pe Stânca cea
Tare, Hristos şi neprihănirea Sa.
Pe prima pagină a lecţiunii se pune întrebarea: “Care este rolul
credinţei şi al faptelor în ceea ce priveşte latura omenească a
legământului?” Singurul răspuns posibil este: Credinţa
exercitată PRIMEŞTE făgăduinţa; iar apoi “faptele” rezultă din
acea credinţă. Conform cu Efeseni 2:8, 9, însăşi credinţa este
“darul lui Dumnezeu, nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”
(Ceea ce vrea să spună Pavel prin “credinţă” nu este o acceptare
formală a doctrinei, ci o apreciere a dragostei lui Hristos care
sensibilizează inima, o “credinţă care lucrează,” (Gal. 5:6).
Aproape imediat suntem puşi faţă în faţă cu ideea vechiului
legământ despre partea noastră în acest “contract” (duminică).
Aceasta este definită ca fiind “obligaţia legământului,”
“ascultarea” noastră. Şi de aici apare imediat confuzia între
vechiul şi noul legământ. Nota afirmă că “ascultarea noastră”
este un “element” de bază al noului legământ. Apoi, luni,
ni se reaminteşte că Noe avea “partea lui de angajament…
Dumnezeu face cu el o înţelegere,… [adică] un legământ.” Astfel
legământul lui Dumnezeu este redefinit acum ca o “negociere,” “o
înţelegere,” un contract sau o tranzacţie.
Umbrele Minneapolis-ului! Ne mai aflăm acolo unde ne găseam
atunci? (Vezi nota de la finalul articolului.)
Marţi
– făgăduinţa necondiţionată a lui Dumnezeu către Avram este
redefinită ca o “ofertă,” în timp ce pasajul biblic (Gen.
12:1-3) pare să indice clar că este vorba despre o făgăduinţă şi
o iniţiativă, venite din partea lui Dumnezeu. Plecarea lui Avram
din Ur, Haldea, era partea lui de “angajament”? Fie că răspundem
cu da sau nu, acest lucru nu a fost deloc meritoriu, nu a
contribuit în nici un fel la mântuirea lui (unii vor insista că
acesta a fost “mijlocul prin care el a fost mântuit”). Dar trei
cărţi ale Bibliei subliniază întâmplarea – Geneza, Romani şi
Galateni. Toate trei prezintă clar că plecarea lui din Ur a fost
REZULTATUL direct al ÎNCREDERII lui în făgăduinţe, în nici un
caz baza pentru acestea (Fapte. 7:1-5).
În textul de miercuri se recunoaşte clar că făgăduinţele
lui Dumnezeu din Exodul 6:1-8 sunt aceleaşi cu făgăduinţele
noului legământ. Observaţi: Dumnezeu nu a făcut nici o “ofertă”
lui Israel, nu a făcut nici o “negociere,” nu a efectuat nici o
înţelegere sau tranzacţie cu ei. El pur şi simplu le-a făgăduit
o mântuire glorioasă. Dacă ei L-ar fi crezut cum L-a crezut
Avraam, ar fi avut o istorie glorioasă.
În final, joi, citind Ieremia 31:31-34, reiese clar că
Israel A TRĂIT sub vechiul legământ chiar de la Sinai. Că noul
legământ era încă în viitor pentru ei, a reieşit din necredinţa
poporului din trecut. Chiar şi după ce s-au întors din robie,
vechiul legământ a predominat, culminând cu răstignirea lui
Mesia. Şi pentru noi tot în viitor este?
Notă:
“Minneapolis” se referă la Sesiunea Conferinţei Generale care a
avut loc în 1888, unde a fost prezentat acest adevăr
binecuvântat al noului legământ, deşi i s-a opus rezistenţă, a
fost respins de “fraţii noştri” şi “a fost ţinut departe de”
biserică şi de lume (1SM 234, 235). |
