| |
Iubirea în Epistolele lui
Ioan
Comentarii la studiul 12 -
12 - 18 septembrie 2009
_______________________________
EPISTOLA LUI IOAN CĂTRE ALEASA DOAMNĂ
de Gerald L. Finneman
Se pune întrebarea dacă această epistolă
scurtă (2 Ioan) a fost adresată unei
femei care ocupa o poziţie de conducere
în biserică sau bisericii personificată
ca Mireasa lui Hristos. Se pare că cea
de-a doua epistolă a lui Ioan este
adresată unei femei şi bisericii locale
în care slujea ea. Unul dintre argumente
este folosirea pronumelui „tu.” Epistola
începe şi se încheie cu singularul „tu,”
referindu-se la femeie. Între cele două
utilizări ale formei de singular a
pronumelui, este folosită forma de
plural [„voi”; n.tr.]. Totuşi, punctul
central al scrisorii nu constă în
destinatarul ei; conţinutul este cel
care are importanţă. În prezent, ca şi
atunci când a fost scrisă, ea ne
vorbeşte individual şi colectiv despre
două concepte prin care trebuie să
trăim.
Cele două concepte principale, dragostea
şi adevărul, sunt veşnice şi ele se
extind din vremea lui Ioan până în
prezent şi mai departe. Faptul de a iubi
şi a umbla în adevăr are legătură cu
păzirea poruncilor. Esenţa dragostei
este ascultarea de lege, şi este din
credinţă realizată în spiritul
libertăţii, în întregime din dragostea
lui Dumnezeu. Ascultarea poate fi
realizată doar de către aceia care sunt
îndreptăţiţi prin credinţă. Dragostea şi
adevărul sunt în mod special unite cu
„învăţătura lui Hristos” în care
credinciosul rămâne (vers. 9-10). Ea
este despre Cel care a venit în trup
omenesc ca Mântuitor al lumii (1 Ioan
4:14, 1-3). Învăţătura Lui constă şi în
lucrurile pe care El le-a predicat. A
predicat adevărul pentru că El este
adevărul (Ioan 14:6).
În versetul 7 al celei de-a doua
epistole a lui Ioan, el ne oferă motivul
pentru îndemnul său urgent ca sfinţii să
se comporte în sfera poruncii lui
Dumnezeu de a se iubi unul pe celălalt –
prezenţa ereziei în biserică. Adevărul
trebuie vestit şi susţinut, dar şi
trăit. Acea erezie nega pilonul
principal al mântuirii: „învăţătura lui
Hristos.” Această învăţătură în care
trebuie să rămânem este: „Isus Hristos
vine [engl: „este venit”; n.tr.] în
trup.” Verbul „este venit” este la
participiu prezent şi a fost tradus prin
vine, ceea ce Îl descrie pe Hristos
ca descoperindu-Se în continuare în
trupul nostru. Mai înainte, din 1 Ioan
4:2, am învăţat că întruparea a fost
prezentată ca un fapt istoric definit
prin utilizarea trecutului: „Isus
Hristos
a
venit în trup.” În cea de-a doua
epistolă a lui, Ioan scrie despre
venirea lui Hristos în trupul nostru ca
un fapt în desfăşurare. Amăgitorii au
negat cu hotărâre ambele realităţi.
Totuşi, dacă Hristos nu a vrut sau nu a
putut veni acum 2000 de ani în trupul
nostru căzut, cum poate El, prin Duhul
Sfânt, să locuiască în prezent în trupul
nostru căzut? Doar dacă a venit cu
adevărat atunci în acelaşi trup ca al
nostru poate face acest lucru acum.
În 2 Ioan 7 avem întruparea aplicată
credincioşilor. Ei descoperă în viaţa
lor efectul faptului de a crede
învăţătura cu privire la faptul istoric
al întrupării. Aceasta presupune mai
mult decât o recunoaştere verbală. Aceia
care cred că Hristos a venit în trup
omenesc vor arăta o viaţă ca a lui
Hristos, plină de adevăr şi dragoste.
Este interesant de observat că termenul
„dragoste” este utilizat în această
epistolă atât ca substantiv (vers. 3 şi
6), cât şi ca verb (vers. 1 şi 5).
Substantivul defineşte ce
este dragostea, în timp ce verbul
descrie ce
face cineva. De exemplu, din 1 Ioan
am aflat că „Dumnezeu este dragoste”
(substantiv) şi că El „iubeşte” (verb)
(vezi 1 Ioan 4:8, 16, 7, 11, 19). Ca o
consecinţă plănuită a dragostei lui
Dumnezeu, credincioşii răspund Lui şi
altora în dragoste deoarece El ne-a
iubit mai întâi (4:19-21). Cuvântul
folosit pentru dragoste în ambele
epistole este
agape. Noi nu trebuie să fim
înşelaţi de niciunul dintre cei care
amestecă
agape cu dragostea omenească,
eros, care înalţă eul.
Am citit cu uimire prima enciclică
papală a lui papa Benedict al XVI-lea,
datată 25 decembrie 2005. Se intitulează
DEUS CARITAS EST (expresia latină
pentru „Dumnezeu este Dragoste” sau
„Caritate”). El a prezentat propria sa
învăţătură despre dragoste (caritas)
urmaşilor săi şi întregii lumi. Pentru
dragostea lui Dumnezeu, a amestecat
eros cu agape. Iată ce a
scris el: „Dumnezeu este dragoste, şi
dragostea Lui poate fi numită cu
certitudine eros, totuşi ea este şi
agape în întregime.” Pentru a susţine
amestecul acesta dintre agape şi
eros, el face o trimitere în nota
7 la Dionisie Areopagitul, care „Îl
numeşte pe Dumnezeu atât eros, cât şi
agape.” Greşit. Dumnezeul Bibliei este
agape. Niciodată eros.
Niciodată!
Eros
înalţă eul. Ea conduce pe cineva să
creadă că este dumnezeu, mai presus de
Dumnezeul cerului (2 Tes. 2:4). Dar
Dumnezeul cerului este
agape – coborându-Se pe Sine.
Dragostea Lui nu se manifestă cu un aer
de superioritate. Metoda Lui a fost de a
coborî pentru a ne mântui. Dumnezeul
Sfânt, Suveran şi Infinit, S-a arătat în
trup omenesc! Hristos, care a luat
trupul nostru şi care continuă să vină
în trup este adevărul lui Dumnezeu.
Aceasta este demonstraţia supremă a
dragostei lui Dumnezeu. Amăgitorii şi
antihriştii din zilele lui Ioan nu erau
de acord că Hristos venise în sfera
trupului omenesc.
Aceasta ne aduce mai aproape de testul
„învăţăturii lui Hristos.” Marea
întrebare este: „Chiar a devenit
Dumnezeu om în Persoana lui Isus
Hristos?” În acest punct, atenţia lui
Ioan se îndreaptă către pericolul
falşilor învăţători. Credincioşii nu
trebuie doar să iubească (vers. 5, 6);
ei trebuie să şi susţină adevărul (vers.
7-11). În consecinţă, trebuie să fie
conştienţi de preceptele eretice. Ioan a
descris mai înainte „antihriştii” ca
fiind persoane cu o înţelegere greşită
cu privire la Isus Hristos, atât în
divinitatea, cât şi în omenescul Său (1
Ioan 2:18, 22; 4:2-3).
Roma nu doar că amestecă
eros cu
agape, dar ea neagă faptul că Hristos a luat asupra Sa natura
noastră căzută. În locul „învăţăturii
lui Hristos,” papalitatea pune
învăţătura „imaculatei concepţii” a
Mariei, astfel că Hristos a putut să ia
de la ea o natură umană lipsită de
păcat, cu scopul de a-L înălţa dar nu
foarte mult. Roma învaţă că Maria a fost
ca noi prin faptul că îi era foame, sete
şi obosea, dar nu avea o natură umană
căzută şi astfel era unică prin lipsa de
păcat a naturii umane şi a vieţii.
Aceasta, în schimb, alimentează sistemul
doctrinal al Romei, în special cu
privire la cristologie şi, în
consecinţă, la soteriologie, doctrina
mântuirii. Una din pietrele de poticnire
pentru mulţi creştini este că mulţi
amăgitori înceţoşează subtil adevărul
despre tipul naturii umane pe care
Hristos a luat-o asupra Sa la întrupare.
Cardinalul Gibbons a scris că Hristos a
luat presupusa Sa natură umană de la
Maria: „...fiind născut din fecioară,
luând astfel asupra Sa din pântecele ei
maternal o natură umană
de
aceeaşi substanţă ca a ei” (The
Faith of Our Fathers, pag. 198, 199;
sublinieri din original).
Arhiepiscopul Fulton Sheen i-a
desolidarizat pe Maria şi Isus,
despărţindu-i de natura umană căzută:
„Maria a fost
desolidarizată şi
despărţită de acea omenire plină de
păcat. ...Dacă nu ar fi avut loc
concepţia imaculată, atunci despre
Hristos s-ar fi spus că este mai puţin
frumos, căci El Şi-ar fi luat trupul de
la cineva care nu era desăvârşit
omeneşte! ...Cum putea [Hristos] să fie
lipsit de păcat dacă s-ar fi născut din
omenirea plină de păcat? Dacă o pensulă
înmuiată în negru devine neagră, şi dacă
pânza primeşte culoarea vopselei, El nu
ar fi fost, în ochii lumii, părtaş la
vina pe care întreaga omenire o
împărtăşea? Dacă El ar fi venit pe acest
pământ prin câmpul de slăbiciune morală,
cu siguranţă I-ar fi atârnat câteva paie
de haina naturii Sale umane” (The
World’s First Love, pag. 15, 16, 48;
sublinieri din original).
Aceşti doi oameni vorbesc despre un
omenesc fantasmagoric, o halucinaţie.
Dacă Dumnezeu nu a putut intra în viaţa
omenească mortală decât cu o natură
omenească fantasmagorică, trupul rămâne
veşnic dispreţuit; atunci nu poate
exista o comunicare reală între divin şi
uman; nici o mântuire adevărată. Dar,
dimpotrivă, Isus a devenit ceea ce
suntem noi pentru a ne face după chipul
Său.
În aceste ultime zile, Dumnezeu trimite
o solie a evangheliei în dragoste şi
adevăr, ca să fie vestită lumii. Ea Îl
implică pe Hristos ca Biruitor al
tendinţelor naturii omeneşti căzute, şi
ca Miel al lui Dumnezeu care a purtat
păcatele înfăptuite de noi. Referindu-se
la aceasta, A.T. Jones a scris: „O, El
este un Mântuitor complet. El este un
Mântuitor din păcatele înfăptuite, şi
biruitorul tendinţelor de a comite
păcate” („The Third Angel’s Message,”
Nr. 14,
General Conference Bulletin, 1895).
Referitor la importanţa „învăţăturii lui
Hristos,” adică a naturii umane căzute
pe care Hristos a luat-o asupra Sa,
Jones învăţa că: „...mântuirea lui
Dumnezeu pentru fiinţele omeneşti stă
doar în acest lucru” (op. cit., Nr. 13).
E.J. Waggoner a făcut mai dinainte
legătura dintre îndreptăţirea noastră şi
natura umană a lui Hristos: „Dumnezeu
L-a trimis pe Fiul Său într-o fire
asemănătoare cu a păcatului, pentru a
osândi păcatul în trup, pentru a ne
putea îndreptăţi” („Bible Study in the
book of Romans” #12,
General Conference Bulletin, 1891).
Aşa cum a arătat apostolul Ioan, noi nu
doar că trebuie să practicăm adevărul în
dragoste, ci suntem chemaţi să îl apărăm
în aceeaşi dragoste. Niciodată un
credincios nu va începe să susţină
minciuni în numele dragostei (Filip.
1:9-11). Practicarea adevărului,
umblarea în adevăr şi dragoste, cere o
inimă care crede în adevărul soliei
despre Hristos întrupat şi într-un stil
de viaţă care descoperă solia întrupării
arătându-le altora dragoste (2 Ioan
5-6). Aceasta se poate realiza doar prin
locuirea lui Hristos în noi – în trupul
nostru căzut – astăzi ca nădejde a
slavei (Col. 1:27). Credinţa şi acţiunea
merg mână în mână (vezi 1 Ioan 3:23).
Adevărul, aşa cum este în Isus,
„învăţătura lui Hristos,” este ceva care
trebuie crezut, iubit şi trăit.
Ca să rezumăm şi să concluzionăm: În
prima parte a celei de-a doua epistole a
lui Ioan, el a scris despre adevăr şi
dragoste; în restul epistolei a
subliniat nevoia de adevăr în contrast
cu eroarea. Cele două secţiuni ale
epistolei se împletesc. Depărtarea de
adevăr rezultă în imposibilitatea de a
iubi. Astfel, Ioan prezintă o descriere
întunecată a separării ereticilor şi a
consecinţelor ei în versetele 7-11.
Aceasta formează baza apelului cald al
lui Ioan la dragoste şi unitate în
versetele 4-6. Fie ca aşa să se întâmple
şi cu noi.
De la adevărul încurajator, Ioan şi-a
îndreptat atenţia către eroarea apărată
de amăgitori. Cuvântul amăgitor implică
mult mai mult decât predicarea unei
doctrine false. Include şi conducerea
oamenilor într-o direcţie greşită. Ioan
a spus clar că adevărul şi viaţa merg
împreună. Ceea ce credem determină modul
în care ne comportăm. Învăţătura falsă
şi vieţuirea greşită merg întotdeauna
mână în mână. Pe de altă parte,
învăţătura adevărată şi vieţuirea
corectă merg, de asemenea, mână în mână,
dacă este prezentă dragostea pentru
adevăr aşa cum este el în Isus.
Arhivă Comentarii
|
|
